Unele cărți nu se citesc. Se trăiesc.
Se lipesc de pielea ta, intră în respirația ta, îți rămân în oase mult după ce ai închis ultima pagină. Dragă copilă este exact genul acesta de carte: o poveste care doare, care luminează și care, uneori, te face să-ți ții respirația fără să-ți dai seama.
Deși e romanul ei de debut, Romy Hausmann scrie cu o maturitate care sperie. Nu simți nicio ezitare, nicio stângăcie. Totul este calculat, atent dozată tensiunea, iar emoția vine în valuri reci și fierbinți deopotrivă.
Ce m-a lovit cel mai tare?
Copilăria spusă din întuneric. Acea voce mică, prea inteligentă pentru vârsta ei, care îți strivește sufletul.
Unul dintre momentele în care am simțit că îmi fuge aerul din piept a fost acesta, când Hannah vorbește cu precizia unui copil crescut în frică, într-o lume făcută din reguli și aer reciclat:
„E greu de zis dacă e seară, de fapt, sau dacă doar așa a decis el. Ferestrele sunt acoperite cu plăci de izolație. El e cel care face ziua și noaptea. Ca Dumnezeu.”
Atât de simplu spus. Atât de devastator.
Și apoi, inocența aia învățată, tristă, dar atât de poetică:
„Fericirea este o coincidență deosebit de plăcută, un accident plăcut al sorții, sfârșit.”
Și acel fel straniu în care copilul învață lumea, nu trăind-o, ci repetând-o din cărți, ca pe o poezie pentru supraviețuire.
