După ce am citit „Soția secretă”, am știut că o să mai caut ceva de la Gill Paul. Dar nu mă așteptam ca „Fiica pierdută” să mă prindă atât de tare.
Cartea pornește dintr-un punct pe care îl știm cu toții: anul 1918, Rusia, Revoluția bolșevică, familia Romanov ținută prizonieră în Casa Ipatiev. Istoria o cunoaștem. Finalul îl știm. Și totuși… autoarea reușește să te facă să uiți asta pentru o vreme.
Pentru că aici nu citești despre „țar” și „țarină”. Citești despre niște oameni închiși într-o casă, care încearcă să-și păstreze normalitatea.
Viața din captivitate – mai mult decât așteptare
O bună parte din carte urmărește ultimele luni ale familiei Romanov, dar dintr-o perspectivă foarte intimă. Vedem rutina lor zilnică, discuțiile, micile conflicte, dar mai ales relațiile dintre surori.
Olga, retrasă și tristă.
Tatiana, cea puternică și organizată.
Anastasia, copilăroasă și rebelă.
Și Maria… poate cea mai „umană” dintre toate.
Maria este genul de personaj de care te atașezi fără să-ți dai seama. Nu e perfectă, nu e eroică. E o fată care:
se plictisește
visează la iubire
caută conexiune
Și, cumva, în mijlocul captivității, ajunge să lege relații neașteptate cu unii dintre gardieni. Acolo apare o tensiune subtilă, o apropiere care nu ar trebui să existe… dar care face totul și mai real.
Momentul care schimbă totul
Fără să intru în spoilere, cartea construiește foarte atent drumul către noaptea execuției.
Dar… și aici vine partea care face romanul diferit: Gill Paul merge pe o ipoteză care a circulat mult timp — aceea că nu toți membrii familiei au murit în acea noapte. Mai exact, că Maria ar fi supraviețuit, rănită și ar fi fost ajutată să scape.
