Titlul cărții m-a cucerit înainte să o deschid. E un titlu care te face să simți dorul și apropierea în același timp – dorul de cei care încet-încet dispar, dar rămân tot mai aproape în amintirile noastre. Emoțional, e o metaforă perfectă pentru pierderea memoriei, pentru cum drumul spre casă al unui om cu mintea încetoșată devine o călătorie tot mai lungă, mai întortocheată și mai dureroasă.
Cartea este o mică bijuterie literară, scurtă, dar plină de iubire, fragilitate și dor. Fredrik Backman scrie cu simplitate și profunzime, cu un stil care pare că te ține de mână și te conduce cu grijă prin mintea bunicului, a nepotului și a tuturor celor care încearcă să țină amintirile vii.
Ce mi-a plăcut enorm este felul în care bunicul îi vorbește lui Noah: cu sinceritate, cu umor cald și cu înțelepciunea omului care a iubit o viață întreagă. Mi s-au lipit de suflet citatele:
„Compania altora. Și înghețata.” – un răspuns copilăresc la întrebarea „Ce este viața?”
„Când pierzi lucrurile mărunte, apoi pe cele mari. Începi cu cheile și termini cu oamenii.”
- O definiție devastator de simplă a bolii Alzheimer. N-am putut să citesc asta fără să închid ochii câteva secunde.„Creierul nostru e ecuația supremă. Când umanitatea va reuși s-o rezolve, va fi ceva mai remarcabil decât a păși pe Lună.”
- O închinare în fața misterului uman și a demnității celor care se sting încet.
