Într-o clipă, lumea s-a cutremurat. Într-o singură noapte, destine au fost spulberate, clădiri s-au prăbușit, iar orașe întregi s-au transformat în ruine. 4 martie 1977 rămâne cea mai neagră zi din istoria României, un coșmar de 55 de secunde care a îngropat sub dărâmături 1.570 de suflete și a rănit peste 11.000 de oameni.
Bucureștiul a fost cel mai lovit. Oameni care râdeau în fața televizorului, care își legănau copiii, care își sorbeau ceaiul în liniștea serii – toți au fost smulși brutal din viață. Blocuri întregi s-au prăbușit ca niște castele de nisip, lăsând în urmă un oraș sufocat de praf și țipete. 35.000 de locuințe distruse complet. 100.000 grav avariate. O capitală în genunchi.
Printre cei care nu au mai apucat dimineața s-au numărat și oameni care, până atunci, dăruiseră lumii artă, talent, suflet.
Toma Caragiu, maestrul comediei românești, a fost prins sub ruinele blocului în care locuia. Zile întregi au săpat după el. Șase zile de speranță, șase zile de disperare. Când l-au găsit, era prea târziu. Rămăsese doar amintirea lui în „Brigada Diverse”, „Actorul și sălbaticii” și în scenetele care, de atunci, ne fac să râdem cu un nod în gât.
Alături de el, în acea ultimă seară, se afla Alexandru Bocăneț, regizorul care adusese culoare și viață în televiziunea românească. Ei sărbătoreau finalizarea filmului Gloria nu cântă.
În blocul de alături, o altă tragedie se consuma în tăcere. Doina Badea, vocea inconfundabilă a muzicii românești, a fost înghițită de pământ împreună cu soțul și cei doi copii. Avea doar 37 de ani.
În hotelul Victoria, Filofteia Lăcătușu, o stea a muzicii populare, venise să înregistreze un disc. Nu s-a mai întors niciodată acasă. Avea 29 de ani.
A.E. Baconsky, Alexandru Ivasiuc, Veronica Porumbacu, Mihail Petroveanu, Eliza Petrăchescu – nume care au definit cultura română, stinse într-o noapte în care cerul s-a prăbușit peste ei.
Cei care au scăpat povestesc și azi despre zgomotul sfârșitului: o bubuitură surdă, ca un tunet venit din pământ, urmată de o liniște îngrozitoare, spartă doar de țipetele celor rămași în viață. Despre fumul gros ce plutea peste oraș, despre mâinile care ieșeau din ruine, cerând ajutor. Despre lumânările aprinse la ferestre, pentru cei care nu s-au mai întors…
Au trecut 48 de ani de atunci, dar noaptea aceea nu s-a stins. Ea rămâne în zidurile Bucureștiului, în amintirea celor care au trăit-o, în tremurul discret pe care îl simțim de fiecare dată când pământul vrea să ne amintească de propria noastră fragilitate.
