Pe 10 septembrie 1989, Dunărea s-a transformat într-un mormânt de apă. Nava românească de pasageri „Mogoșoaia”, pornită dimineața din Galați spre Grindu, nu a mai ajuns niciodată la destinație. O ceață densă a ascuns tragedia: un convoi bulgăresc, condus de împingătorul „Petar Karamincev”, a lovit în plin vasul plin de oameni.
În mai puțin de trei minute, totul s-a sfârșit. 239 de suflete – mame, tați, copii, bunici – au dispărut în apele tulburi ale fluviului. Doar 18 oameni au scăpat cu viață.
Satul îngropat în lacrimi
În Grindu, satul unde trebuia să ajungă „Mogoșoaia”, fiecare familie a pierdut pe cineva. Strigătele de durere au spart tăcerea nopților, iar cimitirul s-a umplut în câteva zile cu sute de cruci noi. Preoții nu mai făceau față slujbelor, ținând înmormântări pentru zeci de oameni deodată.
„Nu exista casă fără mort”, își amintește Ion Cristea, fost viceprimar și membru al comisiei de recunoaștere a victimelor. „În hală erau trupuri întinse, rudele treceau printre ele, căutându-și copiii, părinții, frații. E o imagine care nu se șterge niciodată din minte.”
Supraviețuitorii care trăiesc cu amintirea morții
Teodor Neagu, unul dintre cei 18 supraviețuitori, încă își amintește sunetul sirenei și lovitura. „Am văzut cum vine spre noi împingătorul și am sărit pe barja lor. În spatele meu, nava s-a scufundat ca o piatră. Oamenii nici nu au știut ce li se întâmplă.”
Singurul membru al echipajului care a trăit să povestească, Laurențiu Nenciu, avea doar 24 de ani atunci. „Am simțit cum vaporul se înclină și am fugit. Am sărit în apă și am înotat. Nu am văzut pe nimeni în jurul meu… doar apa și tăcerea.”
