Protestul, care începuse ca un gest de solidaritate cu pastorul Laszlo Tokes, s-a transformat rapid într-o revoluție a întregului oraș împotriva dictaturii. Oamenii cereau libertate, dreptate și sfârșitul fricii care domnea peste viețile lor.
Autoritățile comuniste au răspuns cu violență. Pe 17 decembrie, armata a tras în oameni, focurile de armă răsunând până după miezul nopții. Tancurile și TAB-urile au străbătut străzile, vitrinele magazinelor au fost sparte, iar mulțimea a continuat să scandeze. Copii, tineri și bătrâni, uniți, au ocupat treptele catedralei, fluturând steaguri din care fusese decupată stema comunistă, cântând colinde și strigând: „Libertate! Vrem o țară liberă!”
Între timp, autoritățile încercau să ascundă urmele represiunii. Cadavrele victimelor au fost transportate în secret la București și incinerate, într-o operațiune cunoscută sub numele de „Trandafirul”. Dar nici morții, nici teroarea nu au putut opri revolta care ardea în sufletele oamenilor.
Pe 19 decembrie, Piața Operei a devenit simbolul libertății. Zeci de mii de oameni, de la muncitori la studenți și părinți cu copii, au ocupat centrul orașului. Multe întreprinderi și-au oprit activitatea, iar manifestanții și armata au fraternizat, scandând: „Armata e cu noi!”. În balconul Operei, revendicările revoluționarilor au fost citite cu voce tare: eliberarea arestaților, predarea cadavrelor familiilor, demisia lui Nicolae Ceaușescu și libertatea circulației și a gândirii.
