În Cappadocia, în centrul Turciei, se află Derinkuyu, cel mai mare oraș subteran descoperit până acum în regiune. Săpat în stâncă vulcanică moale, complexul coboară pe opt niveluri deschise publicului, până la aproximativ 85 de metri adâncime - o distanță comparabilă cu înălțimea unei clădiri de peste 25 de etaje, dar în sens invers - și putea adăposti, potrivit istoricilor, până la 20.000 de oameni împreună cu animalele și proviziile lor.
Cappadocia găzduiește sute de așezări subterane săpate în stâncă de-a lungul timpului, însă acest complex rămâne cel mai mare și mai adânc excavat dintre toate cele descoperite până acum. Regiunea, cunoscută mai ales pentru peisajul de suprafață din Cappadocia, ascunde astfel o lume la fel de spectaculoasă sub pământ.
O rețea săpată în stâncă vulcanică
Orașul subteran este sculptat aproape în întregime în tuf, o rocă formată din cenușă vulcanică compactată, răspândită în toată Cappadocia. Duritatea redusă a tufului le-a permis locuitorilor să sape încăperi, coridoare și puțuri de aerisire cu unelte simple, fără să compromită stabilitatea structurii.
Fiecare nivel putea fi izolat separat, iar accesul dintre etaje se făcea prin uși masive din piatră, rotunjite, care se rostogoleau pe șine sculptate direct în rocă. Ușile puteau fi blocate doar din interior, ceea ce transforma fiecare secțiune într-un refugiu independent în caz de atac. Construcții gândite pentru apărare, săpate direct în teren, există și în alte părți ale lumii - precum cetățile dacice din Munții Orăștiei, în România - , deși rareori la o scară subterană atât de amplă.
De la primele săpături la refugiul bizantin
Cele mai vechi porțiuni ale rețelei ar fi fost săpate de frigieni, în secolele VIII-VII î.Hr. Ulterior, comunitățile creștine din perioada bizantină au extins considerabil complexul, adăugând paraclise și inscripții în limba greacă - un fenomen documentat și la alte situri creștine timpurii din Turcia, precum cel de la İznik.
Cea mai amplă extindere a avut loc între secolele VIII și XII, în timpul războaielor arabo-bizantine, când locuitorii creștini din regiune se refugiau sub pământ pentru a scăpa de incursiunile trupelor arabe. Istoricii consideră că tocmai atunci populația orașului s-a apropiat cel mai mult de capacitatea sa maximă, estimată la 20.000 de persoane. Unii cercetători atrag totuși atenția că această cifră ar reprezenta mai degrabă o capacitate potențială a complexului decât o dovadă că atâția oameni au locuit efectiv, în permanență, sub pământ.
Refugiul subteran a continuat să fie folosit în secolele următoare, în timpul invaziilor selgiucide din secolul al XI-lea și al incursiunilor lui Timur Lenk, în secolul al XIV-lea. În secolul XX, comunitățile grecești din Cappadocia se adăposteau tot aici, în perioade de persecuție, până la schimbul de populație dintre Grecia și Turcia din 1923, când zona a fost abandonată.
Un oraș complet, ascuns sub pământ
Sub casele din Derinkuyu se găsesc grajduri, pivnițe, camere de depozitare, prese de vin și de ulei, bucătării cu cuptoare de tip tandoor și cel puțin o biserică, pe unul dintre nivelurile inferioare. La al doilea nivel, o încăpere cu tavan boltit ar fi funcționat, potrivit cercetătorilor, ca școală religioasă.
Aerisirea complexului se baza pe zeci de puțuri verticale, unele folosite și ca fântâni. Unul dintre puțurile centrale, folosit și ca fântână, coboară aproximativ 55 de metri și alimenta cu apă atât locuitorii de la suprafață, cât și pe cei refugiați dedesubt. Deschiderile de pe niveluri diferite nu se suprapuneau niciodată, o soluție care pare gândită special pentru a optimiza circulația aerului în tot complexul.
Complexul era legat printr-un tunel de aproximativ 8-9 kilometri de un alt oraș subteran din apropiere, Kaymaklı.
Redescoperirea și statutul de patrimoniu UNESCO
După abandonarea din 1923, orașul subteran a căzut în uitare. A fost redescoperit abia în 1963, când un localnic care își renova pivnița a spart un perete și a găsit o încăpere ascunsă în spatele lui. Săpăturile ulterioare au scos la iveală întreaga rețea de tuneluri, iar de atunci au fost identificate peste 600 de intrări separate, unele aflate sub pivnițele unor case particulare.
O parte din complex a fost deschisă publicului în 1969, iar arheologii estimează că rețeaua completă s-ar putea întinde pe până la 18 niveluri, față de cele opt accesibile în prezent turiștilor. Derinkuyu face parte din situl UNESCO „Parcul Național Göreme și siturile stâncoase din Cappadocia", inclus în patrimoniul mondial în 1985.
Astăzi, orașul subteran rămâne una dintre cele mai vizitate atracții din Cappadocia, alături de peisajul de suprafață care a făcut regiunea celebră.
