Dacă spui Lanjarón unui spaniol, sunt șanse mari ca primul lucru la care să se gândească să fie o sticlă de apă. Și nu este deloc întâmplător. Numele localității din provincia Granada a devenit unul dintre cele mai cunoscute branduri de apă minerală din Spania.
Dar dacă ajungi în Lanjarón, îți dai seama destul de repede că apa din sticle este doar o mică parte din poveste.
Cealaltă poveste curge prin fântânile din sat, prin vechile acequias, prin grădinile balneariului, prin străzile înguste ale cartierului vechi și, dacă ai suficientă răbdare să urci, ajunge până la ruinele castelului arab și la panoramele asupra munților.
Eu am ajuns aici într-o după-amiază de august, cu intenția de a vedea Lanjarón și, dacă timpul ne permite, de a continua spre Alpujarra. Numai că Lanjarón s-a dovedit a fi genul de loc în care planul inițial începe să nu mai conteze.
Și am rămas.
Orașul care și-a construit identitatea în jurul apei
Lanjarón se află în vestul Alpujarrei Granadine, la poalele sudice ale Sierra Nevada, iar o parte importantă a teritoriului său se află în spațiul protejat al Sierra Nevada. Localitatea este situată la aproximativ 49 de kilometri de Granada și la circa 659 de metri altitudine.
Dar ceea ce a făcut pe Lanjarón celebru nu a fost poziția sa pe hartă, ci apa.
Izvoarele minerale ale localității au început să atragă vizitatori încă din secolul al XVIII-lea, iar în 1818 mai multe dintre ele au fost declarate ape mineromedicinale. În timp, Lanjarón s-a transformat într-o importantă stațiune balneară, iar în secolul al XIX-lea a început să atragă vizitatori din întreaga Europă.
Balneariul a cunoscut perioada sa de maximă strălucire în primele decenii ale secolului XX. În anii 1920, Lanjarón devenise una dintre cele mai importante destinații estivale ale provinciei Granada, iar în jurul apelor au apărut hoteluri, restaurante, cafenele și grădini.
Apoi apa a devenit și marfă.
În jurul anului 1830, apele erau deja îmbuteliate pentru ca „agüistas”, cei care veneau la tratament, să le poată lua acasă. Prima fabrică modernă de îmbuteliere a fost construită în 1950, iar în deceniile următoare numele Lanjarón a ajuns să fie asociat mai degrabă cu apa minerală din supermarket decât cu stațiunea balneară de unde pornise totul.
Este, poate, una dintre cele mai interesante transformări ale localității: un izvor care a devenit industrie și o stațiune care a devenit brand.
Muzeul care explică de ce apa este, de fapt, personajul principal
Dacă vreți să înțelegeți Lanjarón, începeți cu Museo del Agua.
Muzeul funcționează într-o fostă moară de apă, recuperată, și vorbește nu doar despre izvoare, ci și despre felul în care apa a organizat viața comunității. Sunt prezentate sistemele tradiționale de irigație, izvoarele, îmbutelierea apei și meșteșugurile dezvoltate în jurul ei. În Lanjarón se păstrează încă 12 acequias principale, canale tradiționale care transportă apa către terenurile agricole.
Mi se pare importantă această perspectivă: aici nu este vorba doar despre „apa care face bine”. Este vorba despre apa care a făcut posibil un sat.
Pentru cei care vor să viziteze muzeul, informația utilă este că, în prezent, biletul costă 1,50 euro. Programul oficial afișat de municipalitate este miercuri, joi și duminică, între 10:30 și 13:30, iar vinerea și sâmbăta există și program după-amiază. Programul se poate modifica, așa că merită verificat înainte de plecare.
Fântânile din Lanjarón și Federico García Lorca
Dacă ieșiți din muzeu și începeți să mergeți prin localitate, veți observa ceva ce în alte orașe ar fi un simplu element decorativ: fântânile.
În Lanjarón sunt numeroase „pilares”, fântâni publice care fac parte din identitatea localității. Unele sunt decorate cu flori, altele cu ceramică, iar câteva poartă versuri.
Una dintre ele mi-a atras atenția în mod special: o fântână pe care sunt scrise versurile lui Federico García Lorca, „Verde que te quiero verde...”.
Nu este singura legătură dintre poet și Lanjarón. Apa și izvoarele apar în memoria localității și prin faptul că Lorca s-a numărat printre personalitățile care au trecut pe aici în perioada de glorie a balneariului.
Și este unul dintre acele lucruri pe care nu le poți înțelege dintr-o fotografie de pe internet. Trebuie să ajungi acolo, să vezi apa curgând și versurile așezate pe ceramică.
Barrio Hondillo: Lanjarónul pe care trebuie să-l iei la pas
Dincolo de bulevardele mai largi, Lanjarón păstrează un centru vechi care arată cu totul altfel.
Barrio Hondillo este un labirint de străzi înguste, case albe, mici piețe și „tinaos” – acele pasaje acoperite, atât de caracteristice arhitecturii tradiționale a Alpujarrei. Sunt păstrate aici structuri de case vechi, portaluri și mici spații care spun mult mai mult despre localitate decât o listă de obiective turistice.
Este partea în care recomand să lăsați telefonul din mână câteva minute și să vă plimbați fără o destinație foarte clară.
Lanjarón se descoperă mai bine așa.
Castillo de Lanjarón: urcarea care merită
Castelul este unul dintre obiectivele care cer puțin efort.
Ruinele fortificației arabe se află pe o poziție dominantă, iar drumul până sus trece printre stânci și trepte de piatră. Nu este un castel restaurat în stilul celor care arată impecabil în fotografii. Tocmai de aceea mi s-a părut mai interesant.
Din ceea ce a rămas se poate înțelege poziția strategică a fortificației și, mai ales, cât de bine putea fi supravegheată valea.
Iar când ajungi sus, istoria și peisajul se amestecă.
Lanjarón se află într-o zonă în care trecutul musulman este imposibil de separat de peisajul actual al Alpujarrei. Chiar și biserica La Encarnación, pe care o puteți vedea în centrul localității, a fost construită pe locul unei foste moschei. Actuala biserică are o istorie complicată, legată inclusiv de revolta moriscă din Alpujarra și de distrugerile din secolul al XVI-lea.
Și atunci când crezi că ai văzut tot, apare leagănul
Probabil cea mai fotogenică experiență din Lanjarón este ceva foarte simplu: un leagăn.
Columpio Panorámico se află în afara localității, accesibil dinspre A-348, printr-un drum secundar care pornește din zona Mirador del Visillo. Traseul turistic oficial către leagăn are aproximativ 3 kilometri, iar ultimii metri se fac pe jos.
Locul este spectaculos nu pentru leagăn în sine, ci pentru ceea ce ai în față: Embalse de Rules, valea Guadalfeo, valea râului Ízbor, Sierra de las Albuñuelas, Sierra de Lújar și, în anumite condiții de vizibilitate, Sierra Nevada.
Eu am ajuns aici după ce am trecut printr-o livadă de migdali. Am cules câteva migdale, le-am spart și le-am mâncat pe drum. Nu aveau ambalaj, etichetă și nici termen de valabilitate, dar aveau avantajul că tocmai le desprinsesem din copac.
