Sunt locuri care te cheamă fără să știi de ce. Și când ajungi acolo, înțelegi. Așa a fost pentru mine Asturia. Nu aveam o listă cu “de bifat”, nu alergam după obiective, ci mai degrabă după liniște, răcoare, oameni simpli și o natură care să mă cuprindă și să-mi spună: oprește-te puțin.
Asturia e o parte din Spania care pare să nu se grăbească. E verde, umedă, autentică, cu sate care se cațără pe dealuri și orașe unde istoria se împletește cu aerul curat de munte. Aici muntele și marea se țin de mână. Într-o zi poți asculta valurile Atlanticului, iar în alta te poți pierde pe drumuri de munte care miros a pământ și ferigă.
Am avut “baza” în Llanes: un oraș de coastă atât de frumos încât, oricât de multe locuri ai vrea să vezi, nu-ți vine să-l mai părăsești. Case colorate, baruri mici cu cidru rece, plaje ascunse între stânci și acel aer de “acasă departe de casă”.
De acolo am explorat în toate direcțiile. Lastres m-a cucerit cu farmecul său de sat de pescari suspendat între cer și mare. Ribadesella mi-a arătat cum poate fi o stațiune elegantă și totuși liniștită. Iar Oviedo, un oraș viu, curat, cu o energie caldă și oameni care zâmbesc ușor, ca și cum știu ei ceva ce tu încă n-ai aflat.
