Pe 23 iunie 2016, britanicii au votat la limită ieșirea din Uniunea Europeană. Un deceniu mai târziu, factura e brutală: un PIB cu până la 8% mai mic, al șaptelea premier în zece ani și banii Kremlinului în spatele rupturii.
Zece ani. Atât au trecut de când britanicii au votat să iasă din Uniunea Europeană. Și, ca o glumă pe care istoria o face cu cinism, cu o singură zi înainte de aniversare, premierul Keir Starmer și-a dat demisia. Al șaptelea prim-ministru în zece ani. Un record pe care nicio democrație serioasă nu și-l dorește.
Țineți minte cifra: treisprezece premieri în cei 71 de ani de după război. Șapte în deceniul de după Brexit. Dintre cei șase care au apucat să guverneze, cinci au fost azvârliți afară de propriul partid sau de propriile dezastre. Unul singur, Rishi Sunak, a plecat dat jos de alegători. Liz Truss a rezistat 49 de zile, mai puțin decât a ținut o salată verde filmată în direct, ca să demonstreze fix asta.
Iar culmea ironiei o dă chiar prezentul: partidul care conduce acum în sondaje, Reform UK, e al lui Nigel Farage. Arhitectul Brexitului. Omul care a vândut ruptura culege, zece ani mai târziu, furia pe care a produs-o Brexitul. Pentru că dincolo de scandaluri și de orgolii, motivul real al acestui carusel e unul singur: niciun guvern nu a mai putut oferi britanicilor traiul cu care se obișnuiseră. Economia care îl ținea în picioare a fost ciopârțită. Și rana asta are un nume.
Rana lentă din economie
Cel mai serios studiu de până acum, publicat în 2025 de Biroul Național de Cercetare Economică din SUA și semnat de Bloom, Bunn, Mizen, Smietanka și Thwaites, pune cifrele pe masă fără menajamente: până la finalul lui 2025, Brexitul a tăiat din PIB-ul pe cap de locuitor al Marii Britanii între 6 și 8%. Investițiile companiilor, mai jos cu 12-18%. Ocuparea, cu 3-4%. Productivitatea, cu 3-4%. Metoda e simplă și nemiloasă: au comparat cum a mers economia britanică după 2016 cu 33 de economii avansate similare, de la statele UE până la SUA, Canada sau Norvegia.
N-a fost o prăbușire spectaculoasă, de prima pagină. A fost o sângerare lentă, an după an, cu atât mai perfidă cu cât nu se vede într-o singură zi. Până și economiștii care, înainte de vot, anunțau pierderi masive au subestimat această hemoragie. De altfel, în lunile dinaintea referendumului, casele de pariuri dădeau ieșirii din UE șanse de numai 30%. Nimeni serios nu credea că britanicii se vor împușca singuri în picior.
Granițele care s-au întors împotriva lor
Pentru cei care au scandat „să ne luăm țara înapoi”, ironia se vede acum la propriu, în aeroporturi. De la 10 aprilie 2026, sistemul european de intrare-ieșire merge la capacitate maximă: la frontiera Schengen, britanicul e amprentat și fotografiat ca orice străin din afara Uniunii. Pe panou scrie, pentru el, „Non-EU citizens”. Cetățenii din UK stau ore în șir la cozi interminabile.
Spre finalul anului se adaugă și ETIAS, cu taxa lui de 20 de euro, ca pentru orice străin care vrea în Schengen. „Controlul” promis a ajuns, până la urmă, în mâinile grănicerilor de la granițele Uniunii. Cât despre marea promisiune a taberei Leave, oprirea imigrației, nici aceea nu s-a întâmplat. Migrația netă și cererile de azil n-au scăzut cum promiteau politicienii care au făcut jocurile murdare ale Rusiei. Britanicii au plătit nota economică a divorțului fără să primească nimic în schimb.
Cum a influențat Rusia campania Brexit?
Și acum partea pe care, în zece ani, prea puțini au avut curajul să o spună răspicat. Eu o spun: Rusia a intervenit în Brexit. Nu „posibil”. Nu „se vehiculează”. A intervenit, cu mașinăria ei de dezinformare, cu bani și cu oameni cumpărați. Hai să le luăm pe rând.
Întâi, propaganda. Conturi false, boți și troli au pompat în rețele, lună după lună, dezinformare pro-Brexit și isterie naționalistă, totul împins de mașina media a Kremlinului, RT și Sputnik. Nu e o teorie. E modul de operare documentat al Moscovei, exact ăsta, pe care l-a refolosit apoi în zeci de campanii pe tot globul.
Apoi, complicitatea de acasă. Raportul „Russia”, întocmit de comisia de informații a Parlamentului britanic, era gata în octombrie 2019. Guvernul lui Boris Johnson l-a ținut la sertar până după alegerile din decembrie. A ieșit abia în iulie 2020. Și ce spunea? Ceva rușinos: că guvernul britanic nici măcar nu a vrut să investigheze amestecul Rusiei. Serviciile nu au primit niciodată ordin să verifice dacă referendumul din 2016 a fost ținta rușilor. Într-o țară care recunoaște pe față că Rusia s-a băgat în referendumul scoțian din 2014 și în alegerile din 2019, cineva a decis, intenționat, să nu pună întrebarea tocmai pentru 2016.
Nu a fost neglijență. A fost o decizie deliberată de a nu pune întrebarea. Asta se cheamă mușamalizare.
Și acum banii. Aici se vede mâna cel mai limpede.
Arron Banks, cel mai mare donator din istoria politică britanică, omul care a turnat peste 8 milioane de lire în campania Leave a lui Farage, a avut, chiar în jurul referendumului, întâlniri repetate și nedeclarate cu ambasadorul Rusiei la Londra. I s-au fluturat afaceri grase, sprijinite practic de statul rus: o consolidare a minelor de aur rusești, garantată cu banca de stat Sberbank, evaluată la miliarde de dolari. Banks jură că nu a luat nimic și că banii lui sunt curat britanici. Doar că Comisia Electorală a avut „motive rezonabile să suspecteze” că nu el era sursa reală a fondurilor și l-a trimis la agenția pentru crimă organizată. Ancheta s-a închis fără acuzații, e adevărat. Dar întrebarea de fond, de unde au venit cu adevărat milioanele acelea, ascunse printr-o rețea de firme offshore, nu a primit niciodată un răspuns convingător.
Iar cine mai crede că discutăm despre coincidențe are de explicat un verdict. În noiembrie 2025, Nathan Gill, fost lider al Reform UK în Țara Galilor și fost europarlamentar, crescut în exact aceeași familie politică a Brexitului ca Farage, a fost condamnat la zece ani și jumătate de închisoare de Curtea Penală Centrală din Londra. Vina, recunoscută de el însuși: a luat bani de la o figură pro-rusă, ucraineanul Oleg Voloshyn, sancționat ulterior de Marea Britanie, ca să țină discursuri pro-Kremlin în Parlamentul European. Mită numărată în plicuri, botezată de ei „cadouri de Crăciun”. Poliția l-a numit o amenințare la securitatea națională. Farage spune că nu a știut nimic. Posibil. Dar faptul rămâne în picioare: un lider din mișcarea Brexit a ajuns după gratii pentru bani rusești. Asta nu mai e umbră și nici insinuare. E o condamnare penală.
Puneți-le cap la cap. Propagandă la un nivel fără precedent. Un guvern care refuză să investigheze. Cel mai mare finanțator al Brexitului, plimbat prin anticamerele Kremlinului. Un lider al taberei Brexit, condamnat pentru primirea de bani rusești. La un vot decis cu 51,9% la 48,1%, o diferență de numai 1,3 milioane de voturi, cu aproape trei din zece britanici stând acasă, nici nu trebuie să muți munți ca să înclini balanța. Ajunge o mișcare la momentul potrivit. Iar Moscova a profitat de acel moment.
Pentru Kremlin, calculul e simplu: tot ce slăbește Occidentul e profit. Brexitul a slăbit Marea Britanie și a slăbit Uniunea, fix când unitatea lor conta cel mai mult. A fost, fără ocolișuri, o victorie rusească. Și a fost plătită, măcar în parte, cu bani care veneau de la Moscova.
Nu e o poveste străină. E a noastră
Dacă vi se pare că această poveste nu ne privește, priviți în propria curte. Decembrie 2024. Un ilustru necunoscut, Călin Georgescu, urcă în câteva săptămâni de la sub 1% până pe primul loc la prezidențiale, dus pe brațe de o campanie coordonată pe TikTok și Telegram. Serviciile române declasifică documente și descriu o operațiune pe care o numesc „identică” cu tiparul rusesc dinaintea invaziei Ucrainei: zeci de mii de conturi, mii de canale, zeci de mii de atacuri cibernetice pe infrastructura electorală. Curtea Constituțională anulează alegerile. Fără precedent în istoria noastră.
Da, o parte din zarva aceea online a fost, tehnic, legală. Dar au pus umărul și interese autohtone, cu finanțări dubioase. Nu mă feresc să spun nici asta. Dar concluzia de fond nu se clatină: un stat străin ne-a încercat democrația ca pe o ușă, să vadă dacă cedează. La votul din mai 2025 România a rezistat, l-am ales pe Nicușor Dan (singura alegere logică în acel moment). Comisarul european Kaja Kallas a numit dezinformarea un glonț tras în inima democrației. Moldova a trecut prin aceleași încercări în septembrie 2025. Aceeași armă. Aceeași mână. Același scop.
Ne apărăm din mers
Asta mă ține treaz noaptea. Suntem în război. Unul nedeclarat, asimetric, dus cu dezinformări și cu bani murdari, și suntem în el de ani buni. Nu avem manual. Nu există un capitol de istorie din care să copiem soluția. Învățăm să parăm loviturile chiar în timp ce le încasăm.
Uitați-vă ce a făcut Brexitul Marii Britanii. Uitați-vă ce s-a întâmplat în America lui Trump. Manipularea - o armă atât de ieftină și atât de eficientă. Spuneți-mi un singur motiv pentru care cei care o folosesc s-ar opri din proprie voință.
Marea Britanie își va reveni. Are în sânge instituții și o tradiție democratică pe care jumătate de lume le-a copiat. Dar hemoragia a slăbit-o, fix în clipa în care tăria acelei națiuni ar fi fost de aur pentru noi toți. Cel mai greu de înghițit e că și-a făcut-o, în mare parte, singură, ajutată din umbră de cineva care nu a tras niciun foc. Pe noi, ceilalți, povestea asta nu ne privește din tribună. E manualul de supraviețuire pe care trebuie să-l scriem chiar acum, cu mâna tremurând, în timp ce gloanțele deja șuieră pe lângă noi.
Surse principale: Bloom, Bunn, Mizen, Smietanka și Thwaites, „The Economic Impact of Brexit”, NBER Working Paper 34459 (2025); Econofact (2026); Comitetul pentru Informații și Securitate al Parlamentului britanic, „Russia Report” (2020); investigația Channel 4 News privind tratativele lui Arron Banks cu interese rusești și ancheta National Crime Agency; sentința Curții Penale Centrale din Londra (Old Bailey) în cazul Nathan Gill, noiembrie 2025; Biblioteca Camerei Comunelor, EU Entry/Exit System (2026); rapoarte ale instituțiilor române privind alegerile prezidențiale 2024-2025.
