Articolul Mănăstirea-fortăreaţă de la Plătăresti este preluat de pe SEMNAL - Stiri din Ilfov, Prahova, Dambovita, Buzau, Ialomiţa, Calarasi, Giurgiu, Olt.
Cu o istorie impresionantă, devastat în repetate rânduri, lăcaşul de cult s-a încăpăţânat să dureze de-a lungul veacurilor. Un astfel de loc, încărcat de istorie, dar şi de suferinţă merită văzut. Mănăstirea se află la aproximativ 20 de kilometri de Capitală, pe drumul spre Olteniţa. Potrivit Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, referitor la întemeierea mânăstirii există mai multe ipoteze. Prima ar fi că Matei Basarab a ridicat-o pentru pomenirea celor căzuţi în lupta de la Nenişor (în prezent Armăşeşti) împotriva lui Vasile Lupu. După altă versiune, mănăstirea a fost ridicată în amintirea unei lupte cu tătarii veniţi să ajute pe Radu Iliaş, pretendent la domnie, în anul 1632.
Stejarul lângă care s-a odihnit domnitorul
În tradiţia populară se regăsesc elemente legate de acele evenimente: lacul din apropierea mânăstirii numit al tătarului şi stejarul lângă care s-ar fi odihnit după luptă domnitorul Matei Basarab. Biserica şi ulterior satul Plătăreşti îşi trag numele de la primul egumen grec al mănăstirii, Plastara. De asemenea satul vecin, Podul Pitarului, aminteşte de unul dintre ispravnicii ctitoriei, menţionat în textul pisaniei, Mitrea Pitarul.
Plan strategic de fortificare a câmpiei
Prima versiune aspra întemeierii este mai veridică, ţinând seama de data ctitoriei, 1640, la scurtă vreme de la victoria de la Nenişor, cât şi de relatarea lui Paul de Alep, ce a vizitat mânăstirea în 1657, şi care, printre altele aminteşte de hramul mânăstirii, Sfântul Mercurie, sfânt militar căruia i se aduce laudă pentru biruinţă. “Aşezarea mânăstirii la sud de Bucureşti se integrează nu numai unui program cultural, dar şi unui plan strategic. La începutul domniei sale probabil la dorinţa Porţii Otomane, Matei Basarab nu a părăsit Bucureştii, ulterior însă şi-a schimbat reşedinţa la Târgovişte. Oraşul Bucureşti, devenit mare centru meşteşugăresc, era, din punctul de vedere al turcilor, o cetate de scaun mai uşor de supravegheat. Pentru a fortifica această zonă de câmpie deschisă atât de des cotropită (la sud de turci, iar la nord-est de tătari) Matei Basarab a întărit vechile lăcaşuri şi curţi boiereşti, presărând ţinutul cu noi biserici de mânăstire închinate unor sfinţi militari sau sfinţilor arhangheli”, precizează Episcopia.
Regiunea, întărită ca o cetate
Regiunea putea fi supravegheată în nord de la Mănăstirea Căldăruşani (1637), întărită ca o cetate sau de la Mănăstirea Gherghiţa (1641), unde se păstra permanent o garnizoană. În 1640, voievodul reclădeşte cetatea Giurgiului, iar între anii 1646-1648, Doamna Elina ctitoreşte Mânăstirea Negoieşti, din judeţul Călăraşi, înconjurată cu ziduri de apărare şi având un turn-clopotniţă de unde se putea supraveghea ţinutul mlăştinos al Mostiştei şi confluenţa Argeşului cu Dunărea.
Înzestrată cu moşii şi devastată
Mănăstirea este înzestrată de domnitorul Matei Basarab şi de boieri cu moşii, pădure şi familii de robi, însă este devastată în repetate rânduri. Potrivit istoricilor, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în clădirile mânăstirii îşi aveau sediul trupele austriece şi apoi trupele ruse angajate în luptele pentru ocuparea cetăţilor turceşti de la sud de Dunăre.
Arhiva, pusă pe foc
La începutul secolului al XIX-lea, o regăsim funcţionând ca mănăstire, biserica însă fiind lipsită de turle (căzute probabil la cutremurul din 1802), acoperită cu şindrilă şi chiliile în mare parte stricate, având nevoie de reparaţii capitale. În 1836, mânăstirea este preluată de Departamentul Credinţei care o transformă în închisoare de femei, stare ce durează până în anul 1844, când averea mănăstirii este transferată Mitropoliei Ţării Româneşti. Mănăstirea a fost sub autoritatea Mitropoliei Ungrovlahiei până în 1863, când, în urma secularizării averilor mânăstireşti, a fost transferată statului funcţionând doar ca biserică de parohie.
Ateliere de lumânări
În timpul primului război mondial, biserica a fost transformată în depozit de alimente. Trupele de ocupaţie bulgare şi germane au distrus cea mai mare parte a bunurilor, iar arhiva mânăstirii a fost pusă pe foc. În perioada interbelică au loc lucrări de consolidare în urma unui recent cutremur şi de modificare a ferestrelor. În anul 1930, patriarhul Miron Cristea redeschide mânăstirea, înfiinţând aici atelierele de lumânări ale Patriarhiei. Între anii 1960 şi 1989, în timpul regimului comunist, mănăstirea este transformată în spital de alienaţi mintal, sfântul lăcaş fiind delimitat de restul ansamblului printr-un gard de plăci de beton şi rămânând biserică de parohie.
