Cum au demolat comuniștii mănăstirea Văcărești
Cunoscut și ca „Închisoarea Văcărești”, acest edificiu a fost un ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București, demolat în anul 1986 din ordinul lui Nicolae Ceaușescu.
Mănăstirea Văcărești ânainte de furtună: Acuarela de arh. Ghe. Leahu.
În 1716, Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Țării Românești, un om de mare cultură și rafinament, începe construcția Mănăstirii Văcărești. La 1730, acesta moare, în timpul epidemiei de ciumă și este înmormântat chiar în biserica ctitorită de el. Succesor îi este fiul său, Constantin, care continuă lucrarea tatălui.
După șase ani, acesta construiește paraclisul și curtea, care măsoară 18.000 metri pătrați. La vremea respectivă, ansamblul era cea mai mare mănăstire din Sud-Estul Europei. În 1848, lăcașul devine temniță pentru capii revoluției, iar din 1864, închisoare oficială de stat. Atunci începe declinul.
Zidurile au fost deteriorate de cutremure, edificiul se degradează, iar autoritățile nu sunt interesate de refacerea lui. În perioada neagră de totalitarism-ateist, puterea comunistă, – în frunte cu „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu,- a șters de pe fața pământului nu mai puțin de 22 de lăcașuri de cult din București, clădiri de o inestimabilă valoare reprezentând de veacuri identitatea, tradițiile și credința locuitorilor. Mulți dintre cei care au contribuit atunci la aceste asasinate culturale se plimbă printre noi și mănâncă o pensie bunicică. Poate în somnul lor împuținat și trist, de bătrâni neputincioși, le apar în vis chipurile blânde ale sfinților de pe pereții bisericilor, măcinate de lamele buldozerelor. Poate…
Pe 2 decembrie, 1984, șantierul a fost vizitat de Nicolae și Elena Ceaușescu. Patriarhul Iustin Moisescu era și el de față. Ceaușescu i-a propus să facă în Mănăstirea Văcărești Institutul Teologic pentru care existau bani de la ONU. Patriarhul a refuzat să ia localul în primire până nu este complet renovat, deoarece se temea ca Ceaușescu să nu dispună mutarea sediul Patriarhiei la Văcărești. Atunci Nicolae Ceaușescu a rezolvat imediat, în stilu-i caracteristic, și a dispus demolarea mănăstirii.
Este știut că dictatorul descindea pe nepusă masă în anumite cartiere. Dădea de câteva ori din mână și, peste câteva zile, totul era șters de pe suprafața pământului. Apelurile disperate și memoriile oamenilor de cultură ai vremii nu ajutau la nimic. Nume importante, ca Mihai Șora, Geo Bogza, Cella Delavrancea, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Răzvan Theodorescu, au luptat atunci pentru salvarea importantului monument de arhitectură. Zadarnic.
În revista „Săptămâna” apărea, la începutul anului 1986, pe 9 coloane de ziar, articolul „Minciuna are picioare scurte”, semnat de Corneliu Vadim Tudor, text în care „Tribunul” explica felul în care se bucură el să participe la o lucrare „pe cât de nobilă, pe atât de utilă”. Adică demolarea!
Atunci a fost distrusă o cincime din vechiul București, 22 de biserici, Institutul Mina Minovici și Spitalul Brâncovenesc.
Cu puțin timp înainte, Sergiu Nicolaescu a turnat filmul „Noi cei din linia întăi”, în incinta Mănăstirii, folosind aruncătoare de flăcări, petarde, ostași și vehicule grele, tunuri și tancuri. În timpul filmărilor sunt forțate cu drugi de fier încuietorile care închideau paraclisul, iar crucea de marmură a lui Constantin Mavrocordat este fracturată. Găsind ușile deschise, după plecarea echipei de filmare, țiganii au intrat și au pus mâna pe tot ce le-a stat în cale, printre care și pe icoane de o inestimabilă valoare din secolul al-XVIII-lea.
Înainte de Crăciunul din 1986, după doi ani de agonie, Mănăstirea avea să fie complet ștearsă de pe fața pământului. Pe terenul liber rămas urma să se construiască un grandios palat al justiției.
Pentru mănăstirea Văcărești ziua fatidică a fost în 2 decembrie 1984. Ceaușescu, însoțit de apropiații lui au făcut aici o vizită inopinată. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabilă au urmat zile și nopți de coșmar în încercarea disperată de a-l salva. Au apelat la toate mijloacele omenești posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Liberă”, în paralel cu propunerea unor soluții tehnice în măsură să evite demolarea edificiului sau cu consecințe reduse asupra amplasamentului. Zadarnic! „Marele ctitor” era de neclintit. Memorii semnate de personalități culturale ale vremii: Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer, nu au putut sensibiliza în nici un fel clanul dictatorial, care începuse deja distrugerea.
În lupta pentru salvarea monumentului a fost implicată și președinta de onoare a Uniunii Arhitecților din România, nonagenara doamnă Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovarășelor Suzana Gâdea și Tamara Dobrin, figuri de tristă amintire ale Epocii de Aur, cărora puțin le păsa de biserici, de monumente, icoane sau spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbată prin C.C. în bătaie de joc, de la un birou la altul, obligată să suporte obrăznicia zeloșilor ofițeri de securitate postați la fiecare ușă.
Orașul cu inima frântă
Luna decembrie a anului 1986 a fost tristă pentru bucureșteni. Mănăstirea Văcărești, inima care bătea pentru ortodoxia românească, a dispărut pentru totdeauna de pe pământ, rămânând doar în fotografii și în amintirile oamenilor. Orașul părea asediat, cu sufletul smuls de o gheară mare… Răni adânci răsăreau zilnic în trupul lui, buldozerele sfârtecau cu dinții bucăți din biserici vechi, sfărâmau sfinții pictați pe ziduri. Bucureștenii stăteau pe margini și plângeau neputincioși.
În cartea sa, „Distrugerea Mănăstirii Văcărești”, arh Ghe. Leahu consemnează emoționant: „ Pe 11 decembrie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securiști și de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piața Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din față nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc și Stăreția erau fără acoperișuri și fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată între 1716-1740 falnica mănăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe fața pământului.”
