Stânca albă a lui Sappho. La farul de la capătul Lefkadei

Drumul spre capătul sudic al Lefkadei se termină într-o parcare mică, prăfuită, cu vedere la nimic. Apoi mergi câteva sute de metri pe o cărare albă, vântul îți țiuie în urechi, și brusc ai în față stânca. Sau, mai exact, ce a mai rămas dintr-o stâncă de care marea taie de mii de ani: un cap de piatră albă, vertical, înfipt în Marea Ionică ca un colț neînchis.

Farul de la Cape Lefkatas, sudul Lefkadei. Stânca albă coboară vertical în mare, peste 60 de metri direct în apă. Fotografie: Alin Radu

Stânca albă pe care a văzut-o Homer

Insula se cheamă Lefkada și capul se cheamă Lefkatas. Ambele cuvinte vin din aceeași rădăcină grecească — λευκός, alb. Nu e o licență poetică. Stânca e albă: calcar pur, fără vegetație pe peretele vertical, care se înalță între 60 și 110 metri direct din apă. În Odiseea, Homer numește locul Λευκὴ Πέτρα — Piatra Albă. Nu folosește o metaforă: descrie un reper de navigație. Pentru un căpitan grec din secolul al VIII-lea î.Hr., care urma conturul vizibil al țărmului fără hartă și fără compas, capul ăsta era un far natural. Îl vedea de la mile bune depărtare, alb pe albastru, și știa exact unde se află.

Trei mii de ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. De pe puntea unui yacht modern care se apropie de strâmtoarea dintre Lefkada și Cefalonia, primul lucru care iese din ceață e tot stânca. Tot albă. Tot la fel.

Templul. Saltul. Sacrificiul

Anticii nu construiau temple oriunde. Construiau acolo unde locul însuși părea că aparține deja zeului. Cape Lefkatas a fost dat lui Apollo — zeul soarelui, al luminii, al poeziei și al medicinei — pentru că pe creasta asta, deasupra a două mări care se izbesc, vântul nu se oprește niciodată. Pe vârful pe care stă acum farul a fost cândva templul lui Apollo Lefkatas, atestat în izvoare antice și confirmat de excavații moderne. S-au găsit acolo monede, fragmente de sculptură, ruine de fundație.

Templul nu era doar un loc de cult. Era și un loc de pedeapsă, de purificare, de moarte ritualică. Tradiția spune că, la sărbătorile anuale închinate zeului, era ales un om — uneori condamnat la moarte, alteori voluntar — care era aruncat de pe stâncă în mare. Era legat de pene și de funii lungi, ca să-i încetinească căderea, iar bărci așteptau dedesubt. Dacă supraviețuia, era considerat purificat. Sângele lui plătise pentru păcatele cetății sau pentru propriile lui păcate.

Pe creasta Cape Lefkatas, la apus. Stânca de calcar coboară în două mări — una mai liniștită spre est, către Cefalonia, alta deschisă spre vest, către larg. Fotografie: Alin Radu

Cea mai cunoscută legendă atașată locului e a poetei Sappho din Lesbos. În secolul al VI-lea î.Hr., îndrăgostită fără speranță de un anume Phaon — un corăbier bătrân pe care zeița Afrodita îl făcuse, printr-un dar, iarăși tânăr și frumos — se spune că Sappho a venit până aici și s-a aruncat. N-a supraviețuit. Tradiția a păstrat povestea, deși istoricii moderni o tratează ca pe o fabulă alegorică: poemele rămase de la Sappho n-o pomenesc. Dar capul a rămas, în mintea grecilor de mai târziu, Πήδημα της Κυράς — Saltul Doamnei. După ea, mulți alții au sărit aici, voluntar sau forțați, după ce dragostea se sfârșea.

Lumina care a înlocuit jertfa

Templul a căzut, ca toate templele. Romanii au venit, apoi bizantinii, apoi otomanii, apoi venețienii, apoi britanicii, apoi statul grec modern. În 1890, statul grec — independent de șase decenii — a făcut aici ceea ce făcuse Republica Veneției pe insulele grecești cu câteva secole în urmă și ceea ce făcuseră preoții lui Apollo cu douăzeci și cinci de secole în urmă: a marcat acest punct ca pe unul al luminii. A construit pe creasta de unde fuseseră aruncați oamenii un far cu lampă de petrol.

În al Doilea Război Mondial, ocupația germană l-a stins: toate farurile mediteraneene au fost stinse, ca să nu ajute flota aliată. În 1945 a fost reaprins. În 1950, un cutremur l-a avariat grav; a fost reconstruit în 1956. În 1986, ultima lampă de petrol a fost înlocuită cu un bec electric, alimentat de o linie subterană care urcă pe drumul prăfuit. Asta a fost ultima dată când cineva a urcat aici cu o canistră.

Drumul de acces spre farul Cape Lefkatas, prin macia mediteraneeană. Aceeași rută pe care urcau, până în 1986, paznicii cu canistre de petrol. Fotografie: Alin Radu

Acum farul e automatizat. Nu locuiește nimeni în el. În jurul lui s-a pus, prin anii 2000, un gard de fier — după câteva accidente turistice. Pe gard atârnă agave. Iar în spatele lui, pe creasta de care s-au aruncat anticii, stau astăzi câteva sute de turiști pe zi, în papuci, mâncând semințe, fotografiind apusul.

Privind spre Cefalonia

Cape Lefkatas văzut de la depărtare, dintr-un punct mai înalt din interiorul insulei. În spate se vede insula Cefalonia, peste strâmtoare. Fotografie: Alin Radu

De pe punctul de observație, dacă te uiți spre est, vezi peste strâmtoare insula Cefalonia — celălalt mal al unui canal pe care, cu câteva zile înainte, l-am traversat ancorat sub un alt turn, într-un golf grecesc, cu un câine care lătra o dată în depărtare. De pe insula aceea ai văzut stânca asta cum o vede un căpitan: alb pe albastru, vârful drept, ca o pană înfiptă în mare.

Apus de la Cape Lefkatas, privind spre vest, peste Marea Ionică. Punctul cel mai sudic al Lefkadei a fost dat lui Apollo, zeul soarelui, dintr-un motiv evident. Fotografie: Alin Radu

Farul, necontenit, luminează, la fiecare douăzeci de secunde, zările cu fasciculul său dătător de speranță marinarilor rătăciți. Douăzeci de secunde. Apoi încă douăzeci. Apoi încă douăzeci…