Sunt locuri care par să nu se fi schimbat de sute de ani. Acolo unde timpul nu se oprește, dar nici nu aleargă. Lastres e unul dintre ele.
Am ajuns într-o zi cu lumină blândă, în care cerul părea că nu vrea să hotărască dacă să fie albastru sau gri. Și exact așa e și Lastres: între mare și munte, între soare și ceață, între vis și realitate.
Lastres e un sat pescăresc cocoțat pe un deal abrupt, cu case albe și acoperișuri roșii care coboară în trepte până la port. Prima senzație când ajungi e că nu știi unde să te uiți: la mare, care se întinde liniștită în față, sau la labirintul de străduțe care urcă și coboară de parcă ar urma o respirație.
M-am plimbat încet, trăgând aer adânc în piept. Străzile sunt înguste, pietruite, și parcă fiecare casă are o poveste. Unele cu obloane albastre, altele cu mușcate la ferestre, toate așezate cu răbdare, ca și cum locul le-a ales, nu invers.
Ce mi-a plăcut în mod special e că Lastres nu e făcut pentru turiști. Nu are vitrine lucioase, nici fast. Are, în schimb, acea simplitate autentică care te face să îți lași telefonul în buzunar și să mergi pe jos, fără hartă.
De sus, din zona vechii biserici Santa María de Sábada, se deschide o priveliște care îți taie respirația. Acolo, Lastres se vede în toată frumusețea lui: acoperișuri, mare, port, și în zare – silueta Munților Cantabrici, uneori ascunși în nori.
Ce să nu ratezi în Lastres:
