Castellfollit de la Roca nu e un sat. E o propoziție arhitecturală rostită într-un singur răsuflet. Câteva zeci de case așezate într-o linie dreaptă, pe o creastă de bazalt lată de cel mult cincizeci de metri, suspendată la cincizeci de metri deasupra a două râuri care se întâlnesc la bază. De vis-à-vis, privită din valea Fluvià, așezarea pare imposibilă: ca și cum cineva ar fi construit o stradă, a uitat să adauge terenul de sub ea și totuși casele au rămas în aer.
Castellfollit de la Roca văzut de vis-à-vis, cu biserica pe margine și coloanele de bazalt ale stâncii pe care stă. Fotografie: Alin Radu
Suntem în Catalonia, la o oră și jumătate de mers cu mașina de Barcelona, în Garrotxa — o regiune vulcanică veche, deloc activă acum, dar a cărei moștenire e peste tot în peisaj. Aproape 40 de conuri vulcanice, fluxuri de lavă solidificată acum aproximativ 200.000 de ani, și formațiunile de coloane bazaltice hexagonale care fac Castellfollit ce e: un oraș pe basalt.
Cum stă un sat pe o lamă de piatră
Stânca are o geologie specifică, numită cornișă bazaltică. Când un curent de lavă a înaintat pe valea dintre râurile Fluvià și Turonell, s-a răcit încet și a format coloane verticale perfecte, înalte de zeci de metri, una lângă alta ca tuburile de orgă. De atunci, apa a erodat tot restul — pământ, roci mai moi, sedimente — dar a lăsat lama bazaltică intactă, pentru că era cea mai dură formațiune din zonă.
Rezultatul e o falie verticală de cincizeci de metri, pe toată lungimea satului, cu peretele bazaltic cu structură de orgă pe ambele laturi. Oamenii au ajuns aici probabil prin secolul al XI-lea — locul era de netrecut, deci ușor de apărat. Au construit case pe stâncă, folosind pietrele vulcanice la bază. Multe dintre ele sunt, literal, ancorate în bazalt. Nu au fundații sub ele, au fundații în lateral.
Casele din Castellfollit literal pe buza prăpastiei — nu e metaforă arhitecturală, e realitate cadastrală. Fotografie: Alin Radu
O singură stradă, patru sute de oameni
Castellfollit are astăzi în jur de 1.000 de locuitori, dar doar 400 trăiesc în partea istorică, pe stânca propriu-zisă. Restul sunt în partea mai nouă a satului, construită pe teren solid. Satul vechi are o singură arteră principală — Carrer Major — care urcă prin mijlocul peninsulei de bazalt. De o parte și de alta, două rânduri de case, multe cu vechimi de 400-500 de ani, cu pereți construiți din blocuri de bazalt negru.
La capătul sudic al crestei stă biserica Sant Salvador, din secolul al XIII-lea. Astăzi nu mai funcționează ca biserică — a fost dezafectată în secolul al XIX-lea și transformată în muzeu. De pe terasa din fața ei ai cea mai spectaculoasă vedere posibilă: două râuri la 50 de metri mai jos, munții Pirinei la orizont, și, în zilele senine, satul Argelaguer pe celălalt versant.
Perspectivă verticală asupra satului: șirul de case pe lama de bazalt de 50 de metri, cu apa râului Fluvià jos. Fotografie: Alin Radu
