La Filiaș (Fiatfalva), un sat din componența orașului Cristuru Secuiesc, județul Harghita, se ridică un castel cu o poveste de peste cinci secole. Castelul Ugron a trecut prin mâinile a șapte familii nobiliare, a fost incendiat, reconstruit, naționalizat și lăsat în paragină, pentru ca, după 2005, o descendentă a ultimilor săi proprietari să îl readucă la viață.
De la conacul familiei Geréb la cetatea de piatră
Primele mențiuni despre o reședință nobiliară pe locul actualului castel datează din 1466, când se vorbește despre familia Geréb, proprietara principalei moșii din Fiatfalva. Nu s-au păstrat documente scrise despre acea clădire inițială, dar se presupune că, în 1588, György Geréb a inițiat renovarea conacului sau ridicarea unei alte anexe gospodărești.
Transformarea decisivă are loc în 1625, când András Geréb, căpitan al gărzilor principelui Gabriel Bethlen, reconstruiește în piatră conacul aflat în ruină, dându-i forma unui castel. După moartea sa fără moștenitori, în 1628, moșia trece în vistieria princiară, iar Gabriel Bethlen o dăruiește lui Moise Székely cel Tânăr, judele regal din scaunul Odorhei, și logodnicei sale, Judit Lónai.
În 1635, principele Gheorghe Rákóczi I retrage domeniul de la Moise Székely, acuzat de infidelitate, și îl acordă lui Matthias Huszár de Brenhida, judele-șef al scaunului Mureș. La moartea lui Huszár, în 1652, castelul ajunge la fiica sa, Borbála Huszár, care își celebrează aici, în februarie 1676, nunta cu al doilea soț, János Nemes de Hídvég.
Capela din 1714 și transformarea barocă
În primăvara anului 1718, cărturarul József Dienes Hermányi vizitează Fiatfalva și găsește castelul într-o stare avansată de degradare, dar remarcă lucrări recente de restaurare. Dovada lor este inscripția „ND 1714", vizibilă și astăzi pe bolta din stuc a capelei curții - inițialele lui Domokos Nemes, cel care a comandat lucrările.
Proprietatea rămâne în familia Nemes până la 1800, când o moștenește Klára Nemes. Un inventar din 1805 - document folosit și astăzi ca sursă istorică principală pentru reconstituirea vieții din castel - descrie clădirea într-o stare pustie, aproape golită de bunurile fostei proprietare, majoritatea vândute. Fiica moștenitoare, Róza Mikó, se căsătorește cu Miklós Mikó, dintr-o altă ramură a familiei, iar acesta este cel care dă castelului forma actuală, prin reconstrucția în stil baroc din jurul anului 1817.
Familia Ugron și moșia model
În 1855, castelul iese pentru prima dată, după 220 de ani, din proprietatea aceleiași linii de familii înrudite: este vândut antreprenorului minier Antal Zakariás. Perioada care avea să dea numele actual al domeniului începe în 1866, când János Ugron de Ábránfalva, jude regal al scaunului Odorhei, și soția sa, baroana Ágnes Györffy de Lozsád, cumpără proprietatea pentru 40.000 de forinți.
După moartea lui János Ugron, în 1882, moșia trece fiului său, Zoltán Ugron, care devine membru al Adunării Naționale în 1892. Presa vremii oferă detalii despre gospodăria de la Fiatfalva: o herghelie de 20 de iepe și 45 de mânji, o distilerie al cărei acționar majoritar era Zoltán Ugron, și o grădină apreciată - grădinarul castelului, József Fodor, câștigă o medalie de aur pentru legumele cultivate aici.
Zoltán Ugron moare în 1928. Cei cinci copii ai săi continuă gospodăria model a familiei; băieții studiază la academii agricole recunoscute din Ungaria. Potrivit unui studiu semnat de Ibolya Sándor-Zsigmond și publicat în revista „Acta Siculica" (2009), viața locuitorilor castelului era una de nobilime rurală, marcată de muncă și simplitate, fără cheltuieli ostentative.
Naționalizarea și anii de degradare
Anul 1949 aduce o cotitură bruscă: clădirea este naționalizată, iar în incinta ei funcționează birourile cooperativei agricole locale. Folosirea castelului în perioada comunistă produce deteriorări, dar cele mai grave pagube apar după 1990, când clădirea rămâne nelocuită, iar între statul român și foștii proprietari se derulează un lung proces de retrocedare. Când, în cele din urmă, moștenitorii recapătă dreptul de proprietate, se confruntă cu o realitate dură: nu dispun de resursele financiare necesare pentru a opri degradarea unei clădiri de sute de ani. În 2005, familia decide să încerce vânzarea castelului în interiorul neamului Ugron.
Renașterea: de la acoperiș la destinație turistică
Vestea ajunge la Éva Ugron, descendentă a familiei, stabilită la Budapesta. Împreună cu soțul ei, Miklós Maróty, decide să cumpere și să salveze castelul. Primul pas, finanțat din resurse proprii, are loc în 2010: refacerea integrală a structurii acoperișului. Timp de șase luni, o echipă de 16 meșteri dulgheri repară și înlocuiesc grinzile deteriorate, se montează o centură de beton armat pentru consolidare, sunt înlocuite toate cele 50.000 de țigle și se creează un sistem de drenaj care direcționează apa de ploaie departe de clădire.
Etapele următoare necesită surse externe de finanțare. Urmează un proiect de restaurare de doi ani și jumătate, finalizat în 2019, care combină standardele moderne de confort cu păstrarea caracterului istoric al clădirii. Elemente arhitecturale originale sunt scoase la iveală și lăsate intenționat vizibile, astfel încât interiorul să îmbine secole de istorie cu un design contemporan. Sălile de bal sunt renovate integral, iar în castel sunt amenajate 12 camere de oaspeți, fiecare cu baie proprie. Modelul de restaurare urmează, la o scară mai mică, drumul parcurs și de Castelul Teleki din Gornești, redeschis publicului tot după ani de lucrări.
Pivnița medievală și capela cu relicvă
Pivnița castelului este, poate, spațiul cu cea mai puternică amprentă istorică. Sistemul de încăperi interconectate, cu o suprafață totală de aproximativ 300 de metri pătrați, păstrează bolți în cruce originale, care evocă atmosfera Evului Mediu. Astăzi, spațiul găzduiește degustări de vin, evenimente private și tururi ghidate, disponibile în mai multe limbi. Capela rămâne, la rândul ei, consacrată. Pe lângă inscripția din 1714, spațiul păstrează o relicvă a episcopului fericit Vilmos Apor, primită în dar de la Dieceza de Győr - un gest considerat de administrația castelului o onoare deosebită pentru acest loc de reculegere.
