Opera Națională București deschide un nou capitol în repertoriul său cu premiera operei „Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini, într-o montare semnată de Igor Bergler. Prezentat în avanpremieră pe 26 martie și programat în premieră în 28 și 29 martie 2026, spectacolul propune nu doar o reinterpretare, ci o repoziționare clară: opera buffa nu trebuie conservată, ci trăită.
Un „Bărbier” care refuză să fie muzeu
Într-un context în care multe montări de operă oscilează între conservatorism rigid și reinterpretări conceptuale excesive, noua producție de la Opera Națională București vine cu o direcție limpede: întoarcerea la esență.
Nu prin simplificare, ci prin recuperarea unei energii pierdute.
„Bărbierul din Sevilla” nu este tratat aici ca un obiect de patrimoniu, ci ca un mecanism viu. Regizorul Igor Bergler își asumă explicit o abordare care reface legătura dintre scenă și public, inspirată din spiritul originar al genului - acel teatru popular, direct, fără filtre, în care spectatorul nu era un martor pasiv, ci parte din experiență.
În conferința de presă, Bergler a formulat simplu și frontal intenția: „Este o operă la care veți râde.”
În spatele acestei afirmații, aparent simple, stă însă o critică implicită a modului în care opera buffa a fost tratată în ultimele decenii - prea adesea formal, rigid, intelectualizat, uneori chiar steril.
Noua montare refuză această direcție.
Comedia revine în centrul spectacolului
Construit pe ritm alert, reacție scenică rapidă și interacțiune autentică între personaje, spectacolul mizează pe un tip de comedie care nu este decorativă, ci funcțională.
Nu este vorba despre „momente amuzante”, ci despre o structură întreagă gândită în logica comicului.
Bergler vorbește despre influența directă a commediei dell’arte - acel tip de teatru în care actorul, ritmul și relația cu publicul sunt mai importante decât orice convenție rigidă. Este o alegere care schimbă fundamental modul în care este construit spectacolul.
În această logică, cântăreții nu mai sunt doar voci, ci devin actori în sens deplin.
O prejudecată frecventă în operă -aceea că interpretarea scenică este secundară -este, în această montare, complet invalidată. Regizorul a insistat asupra faptului că distribuția l-a surprins tocmai prin capacitatea de joc, prin disponibilitatea de a ieși din convențiile statice și de a construi personaje vii.
Rezultatul este un spectacol în care muzica și teatrul nu coexistă, ci se susțin reciproc.
Orchestra ca personaj
Dirijorul Daniel Jinga a subliniat în intervenția sa un aspect esențial: rolul orchestrei nu este unul de acompaniament, ci de participare activă.
În această producție, orchestra nu ilustrează acțiunea, ci o comentează, o amplifică, o dublează emoțional. Devine, în mod real, un personaj.
Această abordare se înscrie în logica rossiniană autentică, unde muzica nu este doar suport, ci motor dramatic. Jinga a vorbit despre relația dintre Mozart și Rossini, despre felul în care orchestra poate construi sens și poate genera reacție — inclusiv comicul.
Este, de fapt, una dintre cheile spectacolului: sincronizarea dintre scenă și fosă, dintre gest și sunet, dintre ritm muzical și ritm scenic.
O estetică vizuală construită pe energie
Din punct de vedere vizual, montarea este construită pe o logică cromatică clară și asumată.
Scenografia și costumele, semnate de Raluca Popa, renunță la neutralitate și aleg intensitatea. Culorile calde domină întreg spectrul vizual, fiecare nuanță fiind gândită ca suport psihologic pentru personaje.
Rozina este construită cromatic în zona sensibilității și a seducției, Bartolo în zona rigidității, iar Figaro în cheia energiei pure.
