Îmi doresc să văd spectacole mari de teatru sau film. Și cea mai mare bucurie a mea este atunci, când după vizionare, am despre ce scrie. Când Dostoievski este autorul după care se face un spectacol, bucuria este și mai mare. Tot așa pot spune și despre recenta premieră “Crimă și pedeapsă”, în regia lui Dumitru Acriș, de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, care este un regal în materie de regie și actorie. Am văzut multe spectacole excelente din repertoriul teatrului, am scris despre ele, deja știu cât de talentați sunt actorii din trupa închegată. Totul se datorează managerului teatrului, care gândește nu numai repertoriul, alturi de echipă, dar face și posibil să descopere și să aducă noi actori, tineri valoroși, care au șansa să-și găsească loc în distribuție, în urma unui casting.
La Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște, când este premieră, e mare sărbătoare în teatru. Invitații sunt întâmpinați și bine primiți de către directorul teatrului domnul Mihai Constantin Ranin, și toată echipa. E minunat să simți energia orașului, a spectacolului, să vezi publicul entuziast aplaudând la final.
Tămâie, atmosferă de liturghie, actori talentați
Sosim patru critici și doi fotografi din București, la premieră. Regizorul Dumitru Acriș ne introduce în sala improvizată aflată în partea laterală a scenei mari, ca o cutie neagră, cu scaune din lemn incomode de jur împrejur, cu loc liber în centru și pe lângă perete. Spațiul dreptunghiular din centru este tăiat în partea de mijloc a fiecărei laturi. Despărțitura are lungimea lipsei unui scaun și e în formă de cruce. Sunt patru locuri pe unde trec actorii.
Regizorul îmi indică locul, îmi cere poșeta pe motiv că ar fi prea multe obiecte inutile în acel spațiu și ar face destul zgomot care ar tulbura actorii. Predau tot, îmi opresc un pix și carnetul pe care scriu, apoi dispare. Văd un proiector cu lumină slabă plasat sus pe tavan, în centru. Atmosfera de clarobscur e accentuată de obiectul ce fumegă pe care-l ține în mână regizorul ce apare de undeva din laterală. Energizează locul, ceea ce e bine, mai ales că alungă spiritele rele și dispare. Miroase a tămâie. Mă simt ca la liturghie.
Intră spectatorii, se îndreaptă fiecare spre locul său. Heblu. Apar actorii de jur împrejurul scaunelor, în spatele spectatorilor, unul lângă altul. Spectacolul începe. Fiecare personaj se prezintă apoi iese printr-o ușă laterală. Pe scaunul incomod, mă simt ca la un priveghi, fără ca mortul care ar fi plasat în spațiului mic fața mea, să existe. Între mine și primul actor nu e niciun pas distanță. Joacă izbitor de aproape. Văd grimase, simt respirația fiecăruia, pulsul. Sunt toți naturali, frumoși și talentați, se vede cât sunt de buni când joacă.
Cine este Raskolnikov?
Când Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski se afla la o răscruce a vieții: ar fi putut să plece definitiv la Ierusalim, sau să se stabilească într-un oraș european și să se ruineze la jocul de ruletă, sau să se însoare a doua oară în Rusia. Alege ultima variantă. Avea 44 de ani, iar Anna 20, când s-au cunoscut în apartamentul lui modest din Sankt Petersburg. După căsătorie, pleacă împreună prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc în Rusia după patru ani. Când se îndrăgostea, scriitorul declara prin scrisori prietenilor: „Sunt un nebun fericit. O asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face să-mi iau viața”.
Conștientă de geniul lui, Anna îi suporta toate lipsurile și ciudățeniile lui: epilepsia, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea. Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse, că fusese un adolescent cu tată alcoolic. Cu tot trecutul lui încercat, de om care trecuse prin ocna Siberiei, îndemna generos tinerii: „Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”.
Octavian Goga citește “Crimă și pedeapsă”, despre care scrie: “Atmosfera de mesianism, scormonirea durerilor, tendința aceea de mister care planează peste capul chinuitului scriitor rus, în Raskolnikov, și-au înfipt ghearele în sufletul meu din primul moment și mi-au dat o adevărată zguduire de nervi, care m-a ținut aproape un an. M-am pomenit cu o adevărată criză de conștiință, și care, m-a făcut să trec printr-o revizuire a problemelor morale și să-mi schimbe cu totul concepția despre viață”. Și avea de ce să fie atât de răscolit poetul, căci Rodion Romanovici Raskolnikov are o față a lui Hamlet, profilul lui Napoleon și sufletul lui Mefisto.
Dostoievski se inspiră din realitate pentru povestea din romanul cel mai tradus în multe limbi de pe glob, care a inspirat pe lângă dramatizări și scenarii de film, uverturi, opere, un balet. În ianuarie 1865, la Moscova, un vânzător de prăvălie, de 27 de ani, rascolnic, fiu de negustor, omoară două femei bătrâne, bucătăreasa și spălătoreasa, urmărind să jefuiască stăpâna casei. Babele cad secerate de un topor într-o baltă de sânge în casă, seara. Când apar publicate două capitole din roman, în 1866 în revista “Russki Vestnik”, studentul A.S. Danilov ucide în acelașii mod și jefuiește pe pe ex-căpitanul cămătar Popov și pe servitoarea acestuia.
“Scena-oglindă” în toată psihiatria unei epoci
Psihiatria, cu tot chipul și asemănarea societății de atunci, precum și mirosul sângelui, intră în literatura rusă, iar Dostoievski în eternitate prin al său roman genial scris. Biografia lui Raskolnikov se poate rezuma în câteva fraze. Orfan de tată, fără avere, ajunge la Petersburg să urmeze “Dreptul”, ca să-și poată ajuta mama și sora, lăsate acasă, în sărăcie. Crezuse în Dumnezeu, dar se răzgândise pe la 15 ani, când devenise „lunatic și cu toane”. Student sărac, capătă de la un coleg adresa cămătăresei, ca să facă rost de bani. Este cea pe care o ucide, după ce amanetează un inel pentru “două bumăști”, apoi un ceas.
Totul pornește din ziua în care intră într-un local de mâna a treia, la un ceai, aude conversația dintre un ofițer și un student despre cum studentul ar ucide-o pe cămătăreasa Aliona, „ca să slujească binelui și cauzei comune”: “O singură moarte (crimă) și, în schimb, sute de vieți salvate – e aproape o chestiune de matematică”, i se adresează studentul ofițerului, iar acesta îl întreabă dacă în realitate ar ucide cămătăreasa, iar el îi răspunde negativ, precizând că vorbise “din punctul de vedere al dreptății”. Studentul și ofițerul compun un fel de dublu dedublat al lui Raskolnikov. Este “scena oglindă” de la care pornesc toți regizorii atunci când vor să monteze “Crimă și pedeapsă”.
După acest episod, Rascolnikov se închide în odaia lui, visează la crimă, se frământă, trage de timp, trăncănește monologuri biciuitoare despre neputința lui, premeditează crima. Studentul briliant, inteligent, talentat, instruit, de o înaltă moralitate, ucide cu sânge rece, apoi se ascunde. Personajul cu biografia clară devine misterios. Când se predă, o face fără remușcare, iar în ocna din Siberia, nu găsește nicio vină în trecutul său spre a-și imputa ceea ce a făcut, din uscăciune sufletească. Numele personajului principal vine de la “rascol” care înseamnă schismă, separare, izolare, iar, așa cum spunea Viktor Șklovski, “Principala taină din roman nu stă în crimă, ci în mobilul crimei”. Convins că un om superior, neobișnuit, are dreptul să încalce legea morală, Raskolnikov omoară, ca să se autoverifice: “voiam să știu, dacă sunt și eu un păduche ca ceilalți sau sunt un om în toată puterea cuvântului”. El pune în aplicare filosofia de viață a studentului și execută crima după un model precis: “Am vrut să fiu un Napoleon și de aceea am ucis”. El crede că se sacrifică și că acțiunea lui nu e o crimă.
Un tratat despre omor dezvăluit de 10 personaje în scenă
Crima e o operă colectivă, opera unei generații, cu mulți complici. Prin “Crimă și pedeapsă”, Dostoievski ne arată cum fiecare societate are psihiatria ei. Romanul, care însumează pagini din istoria dreptului penal, e ca un tratat despre omor, în 39 de personaje. Pornind de la această idee și de la “scena oglindă”, rigurosul și talentatul regizor Dumitru Acriș aduce în scenă doar 10 dintre personaje, face un spectacol fără pauză de până în 2 ore, creând și un fel de “personaj colectiv”, adică fiecare actor are și un dublu, arătând cum fiecare ne reflectăm în celălat ca-ntr-o oglindă. Actorii (Bogdan Farcaș, Andrada Fuscaș, Ana Maria Carablais, Iulia Verdeș, Cristina Dumitra, Liviu Cheloiu, Teodora Filip, Andreea Tănase, Corneliu Jipa, Daniel Nuță) îl joacă pe Raskolnikov, cu toate nuanțele psihologiei criminalului, dar și cu toate stările ce alcătuiesc fișa psihopatologică a epocii de atunci și cea de azi: trufia, tristețea, desfrâul, zgârcenia, mândria, lăcomia, mânia. Pentru modul cum fiecare actor joacă dublu rol, cum suntem oglindă unii pentru alții, regizorul genial merită toate aplauzele!
