La 20 de ani de la moartea suspectă a actriței, la presiunea publicului, încă se mai făceau anchete cu privire la stabilirea concretă a morții, pentru că, nimeni nu credea, că s-ar fi sinucis în urma unei supradoze cu somnifere, așa cum, se lansase zvonul oficial.
La 30 de ani se mai scriau și se publicau cărți, iar fiecare autor “stătuse” în preajma divei, avea varianta proprie privind ultimele luni, zile sau ore din viața celebrei actrițe de la Hollywood. Un lucru e cert, de fiecare dată, orice anchetă nu destrăma conspirația tăcerii. În privința rapoartelor asupra morții actriței au fost demiși procurori, judecători, fuseseră pierdute probe, distruse documente. Jurnaliști aprigi puși pe treabă să afle adevărul, fuseseră demiși în urma publicării vreunui articol care ar fi dezvăluit ceva. Orice dovadă nouă însemna redeschiderea procesului, unde nu era analizată sau nu era luată în considerare. Totul se reducea la afirmația că nu există dovezi că ar fi avut loc o crimă. Dosarul anchetei finale n-a fost publicat. Procesele se încheiau din lipsă de probe concrete. Se întâmpla în America nu în România.
Scenariul morții bazat pe povestea vieții
Un scriitor și o detectivă lucrează sub acoperire pe platourile de la Hollywood. Își unesc forțele se documentează tenace, scriu și publică împreună o carte. Scena morții e cam așa: două mâni criminale aplică pe nasul și gura actriței o bucată de pânză muiată în cloroform. Doi mascați o dezbracă în pielea goală și o întind pe podea. I se introduce în anus, cu intermediul unei seringi cu ac uns cu vaselină, ca să nu lase urme, o soluție concentrată de cloral hidrat și Nembutal, apoi i se împinge brutal pistonul cu lichidul otrăvitor în colon. Era somniferul pe care actrița îl înghițea în nopțile de insomnie și deznădejde, retrasă în singurătatea ei păguboasă. Se descrie cu lux de amănunte alibiul fraților Kennedy și faptul că ar fi fost ucisă pentru că știa prea multe despre aceștia. (Adela Gregory și Millo Speriglo – Povestea vieții și misterioasa moarte a celebrei actrițe) Donald Spoto adună informații și multe detalii din viața actriței, publică o biografie. Scena morții are protagoniști doi complici banali, menajera care i-a făcut clisma cu substanțele amintite și psihologul care i-a prescris tratamentul, pentru că, cei doi urmau a fi concediați.
Marilyn își făcea și două clisme pe zi. (truc periculos de slăbire rapidă) (Doanld Spoto – Marylin) Moara zvonurilor a continuat să macine din plin. Subiectul fiind generous, fiecare scriitor avea ca scop, să tragă un tun literar și să câștige bani. Au existat și versiuni literare de coșmar, Marilyn sufocată cu perna de către președintele Statelor Unite, J.F. Kennedy. Există și un roman fals “bazat pe fapte reale” despre dragostea dintre actriță și ultimul psihanalist Ralph Greenson care o făcuse dependent de el. Acest psiholog îi furnizase actriței menajera care a publicat și ea varianta ei nostalgică și a dus în eroare cazul. (Michel Schneider – Marilyn pe divan)
În toate cărțile, întâmplările din viața actriței, detaliile expuse, coincid până la scena despre momentul morții. Orice sinucigaș își pregătește minuțios scenariul morții, are tentative de sinucidere și lasă un bilet de adio, însă actrița n-a lăsat bilet, nu avea motive ca să se sinucidă. În ultima săptămână a vieții ei, Marilyn Monroe hotărâse să se căsătorească cu fostul ei soț, DiMaggio, care, în final, i-a organizat funeraliile. Marilyn avea toate motivele să trăiască, în ciuda somniferelor, ce amețeau nopțile de nesomn și-i drogau viața. Semnase un contract pentru un salariu de 250.000 de dolari, pentru unul dintre filmele în care trebuia să joace: “Cum să devii milionar” și „Viața lui Jean Harlow”.
Îmbufnată ca Mary Pickord comparată cu Jeane Harlow
Povestea “copilul din flori” care vine pe lume la 1 iunie 1926 începe în copilăria plină de privațiuni. Norma Jeane e dată în grijă de la două săptămâni, crește pe la mătuși. Mătușa Grace o obliga să se îmbufneze ca Mary Pickford, o asemăna cu Jeane Harlow. Adolescenta superbă, cu părul blond cenușiu, un zâmbet cuceritor și ochi albaștri-verzi strălucitori, disciplinată și tăcută, este abuzată sexual de niște veri, ajunge la orfelinat. “Întreaga lume părea atât de departe de mine… mă simțeam în afara ei și nu-mi rămânea decât să-mi construiesc un joc al prefecătoriei” – va spune prin interviuri mai târziu. Are 16 ani, se lasă de școală, pentru că este măritată cu un băiat de prin vecini, James Doughtery: “Ne-am hotărât să ne căsătorim pentru că ea să nu mai fie nevoită să ajungă iar în casa unor străini, dar eram îndrăgostiți unul de celălalt.” Norma dorea să-și găsească tatăl și să devină actriță de cinema. Căsnicia plictisitoare este urmată de divorț. Al doilea soț, Joe DiMaggio, fusese un mare jucător de baseball din America, și credea că mitul Marilyn se va stinge în viața publică, după căsătorie, dar n-a fost așa. În timpul filmărilor pentru “The seven Year Itch”, purta o rochie de vară simplă, cu bretele late din talie, care, datorită curentului de aer ce ieșea dintr-o gură de aerisire a metroului, se ridică rochia în cap, i se văd chiloții. Fotografiile au apărut prin ziare, în întreaga lume, alături de povești spumoase. Și azi o puteți vedea în Muzeul Figurilor de Ceară din Anglia. După o ceartă acasă, niște echimoze pe față și altele pe umeri, Marylin completează cererea de divorț. Despre ultimul soț, spunea: „N-am putut fi gospodina de tip italian pe care și-a dorit-o. L-am luat de bărbat din compasiune; părea atât de singuratic și de timid.” Fiecare dintre soți și-a dorit o gospodină docilă și înfloritoare în nici un caz o vedetă de cinema.
Cameleonică în fața aparatului de filmat
Când își începe cariera de fotomodel, se vopsește blond, simte mirosul îmbătător al succesului. Încheie contract cu Twenth Century Fox, iar numele ei de actriță devine orficial și în acte Marilyn Monroe. Visurilor ei din copilărie de a deveni actrița frumoasă și cunoscută cedau dorinței de a deveni celebra vedetă de la Hollywood. “Avea o frumusețe fantastică la fel ca Gloria Swanson și radia farmec din fiecare bucățică de peliculă, ca Jeane Harlow” spunea fotograful Leon Shamroy despre Marilyn. Era strălucitoare și cameleonică în fața aparatului de filmat, sau de fotografiat. În fața camerei de luat vederi, sau în fața publicului, se petrecea o transformare bruscă: sânii i se avântau, abdomenul i se retrăgea, bazinul devenea articulat, iar fața i se lumina zâmbitoare. Fotografii obțineau imaginea unei ființei aproape ireale, dar pline de senzualitate. Din 1947 până în 1954 a apărut în 24 producții cinematografice, iar în următorii 8 ani, numai în 5. În acești ani, suferă de insomnie, vizitează un psiholog, începe să înghită somnifere cu șampanie pentru a le mări efectul. Ducea povara fricii, a timidității, a nesiguranței și a indispozițiilor lunare provocate de o menstruație dureroasă. Se refugia în somn. Când se trezea se simțea încorsetată să îmbrace imaginea de “Marylin Monroe”, ființa enigmatică, disponibilă sexual, ființa populară la care se ajungea ușor. A recunoscut că popularitatea i se datora unei imagini pe care o ura. Poziția de star nu era tocmai comodă pentru o femeie a cărei copilărie se confundase cu o adolescentă construită din visuri și aspirații de vedetă, intrând apoi, într-un mariaj pentru care nu era pregătită. Prea puțini au observat destul de târziu flerul și înclinația ei spre comedie, simțul umorului cu care era dotată, poate din motivul clișeului în legătură cu blondele, și a faptului că multă vreme în caiera ei de vedetă de cinema, a trebuit să joace roluri de blonde prostuțe. Și-a căutat liniștea în cărți și muzică clasică, și-a exteriorizat energiile în poezii, și-a transformat sentimentele în filme.
