Numit „actorul dintr-o bucată”, pentru că era „perfect și diferit în roluri perfect diferite”, Ilarion Ciobanu a fost „norocos într-o meserie unde hazardul își face de atâtea ori de cap”, rămâne o stea în cinematografia românească.
Ilarion Ciobanu s-a născut în 28 octombrie 1931 la Ciucur, Tighina (zona aparține azi Republicii Moldova) într-o familie cu șase frați. De la 8 ani rămâne orfan de tată. După moartea tatei, mama sa, Olga, a fost nevoită să muncească peste tot și ca bucătăreasă la un spital din Constanța pentru a-și întreține cei patru copii, dintre care doi vor deceda din motive de boală.
Ilarion a crescut pe malul mării și a avut o adolescență zbuciumată despre care spunea: “am trăit ca pasărea cerului – portul e un părinte mare și generos care dă de mâncare la toate păsările. La 12 ani am intrat băiat la prăvălie, după care am urmat lunga caravană de meserii: hamal, țăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, șofer, marinar, pescar și altele.”
Din amintirile sale aflăm amănunte seducătoare despre viața sa. Din primii bani câștigați în port îi cumpără mamei sale o blană de astrahan, drept pentru care aceasta o îmbracă și se plimbă mândră pe faleză, într-o după-amiază de august. Mama sa îi aducea de la bucătăria spitalului unde lucra morcovi, măduvă din oase, caimac de lapte, ca să aibă ce mânca. Angajându-se ca brigadier pe șantierul Bumbești-Livezeni, devine fruntaș și primește o medalie. Ca șofer de basculantă transporta piatră din localitatea Ovidiu pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. Avea 20 de ani când mama sa, care nu împlinise 39 de ani, moare, iar la înmormântare a dus sicriul la cimitir cu basculanta.
Un capitol important din viața actorului l-a reprezentat sportul de performanță. A debutat ca rugbist în 1948 la clubul „Știința” București, iar consacrarea a cunoscut-o la clubul „Dinamo,” pentru că ultimii ani din sport (1959-1962) să-i petreacă la „Progresul”. Jucător de „linia a doua” ca înaintaș de temut, prietenii îl botează Claris.
Ajuns la Teatru dintr-o întâmplare…
„În 1958 am dat examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Că am vrut să văd cum e pe acolo. Mai încercasem și la alte facultăți: construcții navale, mecanică, geografie și nu mi-a plăcut nicăieri. N-am absolvit pentru că am avut de ales între a face “Setea” și a urma I.A.T.C.-ul. Adevărul e că mă plictiseam în facultatea aia… Așa m-am angajat electrician la Teatrul Municipal (azi Teatrul L.S. Bulandra)”. Apoi a trecut pe post de “actor corp ansamblu”, lucru care l-a scârbit de teatru pentru toată viața.
A visat să devină marinar, în nici un caz actor. La Teatru a ajuns dintr-o întâmplare; acolo s-a simțit ca un “elefant între porțelanuri”. Fusese coleg cu Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Anda Caropol. În viziunea sa, actoria este o meserie “mai comodă decât alte meserii și am și rămas. Poate și pentru că rezultatele de la primele încercări n-au fost tocmai rele. Vreau să spun că nu sunt convins de faptul că, în cazul în care acele prime încercări ar fi fost dezastruoase, m-aș fi încăpățânat să rămân actor de cinema. Și pe urmă, ca să fiu cinstit, meseria asta nu necesită o pregătire specială, așa cum pretind alții. Ajunge să fii firesc. După aia vin și mărunțișurile pe care le înveți cu timpul. Cum ar fi să simți aparatul, să simți lumina, să simți relația cu partenerul, să înveți textul și toate celelalte.”
Actoria nu e o meserie comodă, însă actorul s-a născut cu acea naturalețe care “dă bine” pe peliculă, pe care nu o are orice om. E un dat cu care te naști și nu se poate obține în urma unei școli de actorie de film. Ilarion Ciobanu a împrumutat datele sale tuturor personajelor din filme, lumea interioară atât de expresiv exprimată în privire. A fost exmatriculat de la facultate pentru că era prea des dus la filmări, dar și din cauza trecutului său (fusese arestat).
“Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu niște prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din Constanța. Și tot trecând dintr-una în alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu știe cum, era plină de torpile nemțești. Ne-au găsit, ne-au arestat, duși la chestură și bătuți. Ne-au ținut o noapte acolo și ne-au dat drumul: eram copii… Altă dată prin ‘46, cu încă doi <<șobolani>>, așa ni se spunea în port la ăștia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameș. Un porc, în ‘ 46, era o valoare. Nu mai țin minte dacă l-am furat să-l vindem, sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc, și un porc e de mâncare.
După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală, seceta aia care a adus foamea după ea. Și omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut la malul mării are un fel de a fi direct, mai brutal. Condițiile vitrege, sărăcia mea și a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aș găși jurtificări pentru ceea ce am făcut atunci. Le-am făcut și am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plătește…” (Eva Sârbu – Interviuri uitate)
De la primii fiori ai dragostei, la mariaj
După moartea mamei, la 20 de ani, se însoară cu o profesoară de franceză, mariaj care nu ține mult timp. După divorț, ea pleacă definitiv la Paris. Înflăcărat de iubirea pentru o dansatoare din anasamblul „Ciocârlia”, Tamara Barna, care devine între timp asistentă medicală, o ia de nevastă de două ori, divorțând tot de atâtea ori, până în 1965.
