A fost bun, generos, nobil și modest. A avut talentul de a ajunge la inima oricui. Lumea îl iubea, îl urmărea în tren, pe stradă, la cinema, la teatru. Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931.
Actor, profesor, fost director al teatrului din Craiova (1973-1974), Amza Pellea (1931-1983) face parte din promoția de aur a teatrului românesc, alături de Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu. Era popular, tonic, plin de umor spontan și de bună calitate. Te făcea să râzi cu lacrimi. Conștiincios, muncea până la epuizare. Era prietenos și cald, ca o zi luminoasă de vară.
„Se bucura de succesele celorlalți, ca de o reușită a lui. Stăruia ca la un spectacol să mulțumească în totul, nu numai ce desăvârșea el. La numele lui, n-a fost nevoie să-i aleg localitățile. Am jucat prin toate satele, rupte de drumurile principale, pe coclauri. Cu mic cu mare, populația asalta căminul cultural, de fiecare dată neîncăpător“, mărturisea Gaby Michailescu, în cartea „Cușca sufleorului. Însemnările unui impresar“.
„După primele spectacole făcute de el la Onești – era și Domnica – am plecat a doua zi spre București. Amza la volan, în dreapta soția, în spate eu, boscorodind despre rampele aprinse. Lăsăm în urmă Valea Trotușului. Mașina, care nu era nici Mercedes-ul lui Spiess nici Ford-ul lui Birlic, ne face figura. I se face bucățele cureaua de transmisie. Rămânem în câmp“, mai povestea autorul cărții.
„Bucureștiul, urbe iluzorie, cu spectacolul de seară, amenințat. Olteanul Amza, născocitor, umflă ciorapii Domnicăi, răsucindu-i, și umple cu ei lipsa curelei. Motorul accelerat de cureaua întinsă se pornește. După care începe să miroasă a ars… Cu o brișcă îi retează de unde lasă scrum, și, răsucindu-i, îi întinde în locul curelei de transmisie. Vehiculul ne duce. Din nou firele de mătase fumegă. Iarăși brișca. Și așa, ieșind în șoseaua principală, la Adjud, în fața unui autoservis, ciorapii cedează definitiv.”
Întâlnirea cu teatrul a fost pur întâmplătoare. Lucra la uzina electrică din Craiova, când a descoperit un afiș care anunța ultima zi a probelor eliminatorii pentru examenul de la IATC, secția cinematografie. S-a prezentat din curiozitate, ca să se intereseze despre soarta unei prietene care dăduse examen la secția actorie.
Membrii comisiei i-au pus întrebări, apoi i-au dat un exercițiu de actorie, și i-au cerut adresa. Când l-au declarat admis la probele eliminatorii, l-au căutat pentru examenul final. Amza Pellea avea intenția de a urma regia, însă membrii comisiei l-a propus pentru secția actorie, unde a avut doi străluciți profesori și mari pedagogi: Mihai Popescu și Alexandru Finți.
Avea 21 de ani și era timid, dar Mihai Popescu a fost profesorul deschizător de drumuri pentru Amza Pellea, despre care va spune: „Omul care m-a marcat pe viață a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut la un moment dat următoarea teorie: «Dacă Dumnezeu, sau natura, sau în cine te crezi tu, ți-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înșiși, ești obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ți l-ar cere».
Și mai spunea: «Sufletul artistului trebuie să fie o rană permanent deschisă, pentru că numai așa va putea el să deștepte sensibilitatea spectatorului. Altfel, se așază o rugină, o cocleală în tine și ajungi la un moment dat să te întrebi: «cum dracu’ se face?» Acum câțiva ani, pus într-o asemenea situație, mă cutremuram și nu simțeam nimic! În acel moment, între tine și spectator a căzut zidul greu al lipsei tale de sensibilitate…» Așa spunea Mihai Popescu. Dar o spunea frumos.”
A absolvit Institutul de Teatru în 1956, iar după absolvire a jucat la teatrul din Craiova. Tot acolo, în zonă, și-a cunoscut viitoarea soție, pe Domnica Mihaela. Au mers pe același drum până când moartea i-a despărțit. Împreună au avut o fiică, pe Oana Pellea, marea actriță de azi. „Am început să-mi iubesc meseria în timp ce eram la Craiova, în timpul unui spectacol cu Hamlet. Jucam Horațiu. După moartea lui Hamlet, Horațiu are un monolog care încheie piesa. În timp ce îl debitam, am simțit dintr-o dată liniștea nefirească a sălii. Știam că nu e datorată exclusiv interpretării mele. Înțelegeam exact mecanismul: era un spectacol bun și toată emoția acumulată pe parcurs se concentra în mod firesc pe final.
Dar liniștea aceea m-a făcut să realizez marea forță a cuvântului rostit de pe scenă, să înțeleg legăturile secrete care se încheagă între noi și oamenii din sală, psihologia spectatorului și a spectacolului. Forța și utilitatea artei… oamenii se nasc, trăiesc și mor copii. Au nevoie de exemple, de modele și ei caută – de fapt se caută pe ei înșiși, așa cum s-ar dori, buni și frumoși, într-o imagine ideală – pe scenă. De aici cred că vine și fascinația pentru spectacol. Pentru că, altfel, se întâmplă lucruri senzaționale pe stradă, dar oamenii nu se caută în ele, ci vin la teatru. Sau la film.”
În 1959 se întoarce în București și joacă în la Studioul Armatei (Teatrul I.C. “Nottara”), pentru că din 1961, actorul Radu Beligan îi propune să se angajeze la Teatrul de Comedie. „M-am simțit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: «nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedetă». Dacă aș fi întrebat, de un rol pe care l-aș dori, ar fi Petrucchio din „Femeia îndărătnică“. În două distribuții paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu.“
A slujit arta Thaliei cu răbdare pătimașă, perseverență și muncă. Mergea înainte, indiferent de cât de greu i-ar fi fost. Strălucitor cap de afiș, îmbogățea rolurile cu amprenta sa, demonstrând, de-a lungul timpului, că poate juca orice, indiferent că e rol de comedie sau dramă, cu o superbă degajare, evitând clișeul de comportament.
Ataca personajul de pe toate flancurile, ținând cont de toate detaliile pentru: gest, mers, ținută, vorbă, privire; așa cum a procedat și pentru spectacolele: “Prietena mea Pix”, Ultima generație, “Gâlcevile din Chiogia”, “Ani de pribegie”, “Umbra”, “Șeful sectorului suflete”, Interesul general”, “Croitorii cei mari din Valahia”, “Nic-Nic”, “Procesul”, “A treia țeapă”.
Desigur, repertoriul de roluri interpretate este mult mai mare. Și așa cum spunea, pentru el era foarte importantă comunicarea: “Trăim o viață și nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea prilejuită de un spectacol de teatru. Sau de un film.”
Televiziunea l-a făcut popular, prin revelioanele cu “Nea Mărin”, emisiuni care ne-au ținut pe toți în fața ecranului, plângând de atâta râs spontan, și care ne-au ajutat să trecem optimiști și plini de speranță puntea dintre ani, în perioada de tristă amintire a comunismului. Amza Pellea devenit cunoscut datorită filmului. Debutează în cinematografie, în 1965, cu rolul din “Neamul Șoimăreștilor”, relevându-și fațete noi, inițial nebănuite, fie din registrul comicului, fie din registrul dramaticului, pentru care rămâne neuitat: Decebal, Mihai Viteazul, Nea Mărin.
Spre sfârșitul anilor ’70, a inventat personajul Nea Mărin, din energia și viața de la Băilești, orașul natal, și, care i-a adus o imensă popularitate, prin simplu fapt că personajul “era de-al nostru”: olteanul cu prazul și cu zaibărul, cu nelipsita paporniță și maniere fruste. „Neuitând de unde a plecat, Amza aprinde scânteia umorului oltenesc în public. Năstrușnică născocire: Nea Mărin.
De Monica Andrei
Foto: Metropolis.
