Doi actori geniali scot strălucit la rampă premiera recentă de la Teatrul Național din București, cu un scenariu imperfect mai mult pentru film decât pentru teatru, scris și regizat de către Nae Caranfil, oferind publicului povestea sclipitoare și captivantă despre spionul francez care a existat în realitate, trimis la curtea Rusiei, ca să o spioneze pe Țarina Elisabeta Petrovna.
“Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”, e spectacolul cu un titlu mult prea lung, ce apără ceva ambiguu, o montare, care nu surprinde prin viziunea regizorală, dar e o reușită incontestabilă prin regalul actoricesc, mai ales prin jocul celor doi actori geniali din rolurile principale prin: Claudiu Bleonț (povestitorul și Douglas) și Vlad Logigan (Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Thimothée d’Eon de Beaumont, spionul travestit ce devine Charles d’Eon/ Lia de Beaumont), alături de alături de minunata echipă de actori: Miruna Bilei, Raluca Petra, Mihai Calotă, Eduard Cîrlan, Magda Catone, Tomi Cristin, Marius Rizea, Alexandru Georgescu, Dragoș Stemate, Eduard Adam, Cosmin Dominte, Axel Moustache, Dragoș Dumitru, Mihai Munteniță, Daniel Badale, care își merită din plin aplauzele furtunoase din final.
Spectacolul “Papagalul mut” rămâne un succes de public al stagiunii și prin epoca impregnantă de spirit baroc, lume tipică domniei lui Ludovic al XIII-lea, cu scrisori duioase și inimi răvășite, dar și prin decor și superbele costume. Prin scenografia pe care o realizează Dragoș Buhagiar ne arată că într-o curte imperială domină luxul ostentativ în costumele viu colorate, executate din materiale scumpe că mai înseamnă: nobili, blazon, politețe, viață socială în salon. Costumul, manierele, arhitectura caselor și a palatului imperial se disting în epocă în funcție de ierarhia socială. Salutul devine rit, iar reverența e o arheologie a gestului ce presupune distincție. Tirania etichetei prezintă atitudine de dominator, pe lângă costumul specific de conte, duce, sau prinț, mâna pe sabie, până la pălărie, ochiul atent în lume, încrezător pentru a-și marca superioritatea. În același spirit baroc este construit și decorul, cu niște coloanele groase și imense, care se deschid și apare un interior mobilat așa cum erau camerele din palatul imperial.
Deși a montat cândva și în teatru, regizor premiat și recunoscut internațional pentru filmele sale “E pericoloso sporgersi”, „Asfalt Tango”, „Dolce far niente”, „Filantropica”, „Restul e tăcere”, „Closer to the Moon”, „6,9 pe scara Richter”, Nae Caranfil scrie un scenariu cu istorii aproape adevărate, probabil a vrut să devină un film și nu s-a putut, aducând în centru o poveste sclipitoare cu un spion francez travestit, o figură a secolului al XVIII-lea, aproape uitată, Charles d’Eon/ Lia de Beaumont, cunoscut în istorie drept Cavalerul d’Eon, care a trăit jumătate din viață ca femeie.
Teatrul și filmul sunt două arte cu estetică proprie și este necesară o prezentare pe scurt a destinului curții și etichetei franceze ca să se înțeleagă de ce povestea cu spionul travestit ar avea legătură cu domnia lui Ludovic al XIV-lea sau cu vremea lui Napoleon, potrivită mai degrabă pentru Secolul Luminilor decât din vremea lui Ludovic al V-lea, de ce Țarina Elisabeta are nevoie de o persoană de la care să învețe franceza, de ce Franța dă tonul în Europa în materie de arhitectură, maniere, modă, costum, iar țarinele din Rusia o iau ca model. Toate acestea, aduse ca argumente, în a arăta unde a greșit regizorul când și-a scris scenariul.
Charles d’Eon este travestit în Lia de Beaumont, „nepoata” însoțită de “unchiul” Douglas, care trebuie să ajungă la curtea imperială rusă ca femeie, pentru a intra mult mai ușor și repede în grațiile țarinei, în viața și intimitatea ei, ca să o spioneze despre relațiile diplomatice. Douglas, un nume de proveniență engleză, apare ca personaj, un fel de “om de știință”, un geolog, fără să i se prezinte un titlu nobiliar fără de care n-ar fi avut acces la salonul Curții Imperiale Franceze, la clasa politică, și de altfel cei doi n-ar fi fost trimiși împreună să spioneze în Rusia.
În Europa, vreme de secole, cea mai somptuoasă curte imperială pornește din inima Franței, de la Versailles, de lângă Paris. Societatea politică franceză se transformă de sus în jos sub influența unui cod de politețe înființat la Curtea lui Ludovic al XIII-lea, continuat sub domnia lui Ludovic XIV și apoi a lui Napoleon, chiar dacă între timp au mai domnit: Ludovic al XV-lea și al XVI-lea. Legând politețea de politică, sistemul Curții sub Ludovic XIV nu e decât forma desăvârșită a ceea ce s-a început încă din epoca lui Ludovic XIII, când are loc o revoluție a moravurilor și se dezvoltă salonul.
Ca să-i civilizeze pe francezi, să nu se mai dueleze atât de des, Ludovic al XIII-lea le modifică costumul, îi aduce de la sabie la pană, în salon, unde gentilomii se apucă de scris literatură erotică, dar poartă cu mândrie și sabia și până. Aparentul ritual produs de etichetă prin politețea regală, devine o arenă politică strălucitoare cu toate defectele și frumusețile ei, formată din: marchizi, duci, conți, prinți, prințese, în salonul Curții Regale. Dar epoca de apogeu a salonului e în perioada domniei lui Ludovic XIV (1661-1715) numit și Regele Soare. Încă de pe vremea cardinalului Richelieu (1585-1642) și a lungii domnii a regelui Ludovic al XIV-lea (1638-1715), Franța s-a așezat în fruntea țărilor civilizate din Europa, iar Parisul este transformat din oraș banal, în “Orașul Luminilor”. Tot atunci, din ordinul lui Ludovic al XIV-lea a fost construit, la Versailles, lângă Paris, un castel mare cu multe clădiri în jur, cu parcuri, ape, grădini cu alei încântătoare, împodobit cu nimicuri rafinate. Regele oferă spații de locuit celor care făceau parte din suita sa, ca să-i poată vedea, remarca, să poată crea intrigi între ei. Își pune iscoade peste tot, vrea să controleze tot, să spioneze pe toată lumea. Oriunde s-ar fi aflat, impunea tăcere și teamă. Mișcarea din politica despotismului e bună, o va continua și Napoleon cel dornic să cucerească toată Europa. De atunci Franța dă tonul, iar Rusia o imită, țarinele ei o iau ca model, în tot. În Europa, se vorbea și scria în limba franceză, toată lumea admira strălucirea enciclopediștilor D’Alembert (1717-1783), Voltaire (1694-1778), Rousseau (1712-1778), Diderot (1713-1784), și mulți alții, niște minți luminate care au contribuit cu articolele lor la realizarea primei Enciclopedii. Curtea de la Versailles rămâne centru și model pentru toată Europa, până în vremea domniei lui Napoleon.
Antropologii și sociologii nu-l scot în evidență prea mult pe Ludovic al V-lea și rămâne în istorie mai mult ca un rege obsedat de femei. Robert Muchembled, laureat al premiului Decartes-Huygens (1997), autor a 16 cărți traduse în principalele limbi de circulație, profesor la școala Doctorală din Paris, antropolog francez renumit ce conduce un program de cercetări cu privire la transferurile culturale în Europa de la 1400 la 1700, publică niște cărți minunate despre “Societatea rafinată”, care se referă la politica și politețea în Franța din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Aflăm că identitatea franceză se transformă pentru a domina toată Europa, căci modelul francez era peste tot preluat în marile imperii. Literatura, arta, teatrul, viața politică, converg pentru a crea în salon un spațiu de dialog. Napoleon Bonaparte vede salonul curții sale o modalitate prin a stabiliza puterea. Își creează propria rețea de spionaj, știe când să plece la război, cucerește teritorii, visând la o Europă unită și liberă își mărită surorile în teritoriile cucerite, ca să poată controla tot în Europa.
