Ne aflăm înainte de 1900. Jupân Dumitrache a existat în epocă, iar povestea lui amoroasă pe care o știa toată lumea a folosit-o I.L. Caragiale ca sursă de inspirație pentru piesa „O noapte furtunoasă”. Constantantin Cosco, scriitor și redactor la ziarul “Universul” îl cunoscuse bine pe cel care avea să devină personaj în piesa lui Caragiale. Pe când locuia cu familia sa în spatele casei cu etaj de pe Calea Șerban Vodă, numărul 26, una dintre surorile lui primise numele mic al nașei, botezată de Dumitrache și nevasta lui. După niște ani, când umoristul publică schița “Dintr-o stradă a copilăriei”, își amintește un fapt la care a fost martor: “nu mai trec acum cei doi armăsari vineți, tot a lui dom’ Dumitrache, pe care, pe înserat îi plimba de căpăstru vizitiul de pe strada noastră, după cum purtaseră în caleașcă la Șosea, «perechea amoroasă», apoi pe coana Vița și pe dumnealui….”.
Fapte reale din epocă, o idilă și o veche grădină bucureșteană
Personajului principal din comedia „O noapte furtunoasă”, cherestegiul și căpitanul în garda civică, care avea “ambiț” cu numele real în piesă, dramaturgul îi atribuie înfățișarea unui negustor de cherestea al vremii, Dumitru Nicolau, în casa căruia era bine primit. Porecla “Titircă inimă rea” vine de la un ciomăgaș electoral al vremii ce ieșise din anonimat prin august 1865, când liberalii voiseră să-l răstoarne pe Cuza. Soția negustorului, numită în piesă Veta, purta numele Paraschiva și era alintată Vița. Sora Viții – Zița, în piesă – se numea în realitate Rița. “Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții furtunoase” bunului său prieten Paul Zarifopol. Nu, nu este dramaturgul, ci gazetarul epocii, dar Caragiale avea nevoie de un pretext pentru a derula povestea adulterului, la care adaugă și întâmplarea despre numărul inversat la poartă, pentru că Rică Venturiano, “june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire”, să intre în casa de pe “strada fără lampe gazoase la numărul 9”, la Veta, nu la Zița. Tânărul medic Mihail G. Obedinaru (1839-1885) povestește în memoriile sale, cum în București străzile erau circulare și denominația neclară. Găsirea străzii și casei respectivului bolnav era o adevărată aventură. Strada “Corbului” devenea strada „Orbului”, pentru că cineva smulsese o literă. Cifra de pe stâlpul porții devenea alta, pentru că pica, se pierdea, sau se inversa pentru că nu era bine pusă.
Chiriac, tejghetarul din piesă și amantul nevestei lui Dumitrache, era Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare “negustor chiristigiu”, la depozitul din dosul Colței, zona opusă a Bucureștiului. Până la divorț, toată urbea era la curent cu aventurile nevestei lui Dumitrache.
“Titircă inimă rea” știe că “Vocea patriotului naționale” combătea tot pentru el, că „sfânta Constituție” îl „reprezinta”. Cu o mână pe burta grasă și alta pe pungă, curios despre “ce mai zice politica”, disprețuia pe cei cu leafa mică numindu-i „bagabonți”, „coate-goale”, „mațe-fripte”. Stăpân pe situație, dădea mandate de arest împotriva bolnavilor, bătea slugile, chiar și, pe Spiridon, sluga lui, și-l „umfla” pe redactorul Rică Venturiano, un „scârța-scârța” pe hârtie. Ar fi ajuns la „cremenal” ca să apere „onoarea de familist”. La Lăsata secului își ducea nevasta și cumnata la grădina “Union”, să vadă comediile alea „de le joacă Ionescu”, unde i se pare că este urmărit de un “bagabont de amploiat”.
În vremea când Bucureștiul era un Mic Paris, cu mult înainte de anul 1900, „Union Suisse”, era sediul coloniei elvețiene din București și se afla pe strada Câmpineanu, nu departe de Teatrul Național, situat atunci pe Calea Victoriei de azi (Hotel Novotel). Din strada Câmpineanu se intra în grădina „Union”, în curtea cu mese, niște copaci și o instalație de popice. „Unionul” de atunci, vizitat de toată lumea din clasa de mijloc a societății, ajunsese un centru de viață socială. Popularitatea actorului I.D. Ionescu este legată de această grădină. Cei care socializau acolo seară de seară, erau cam aceeași, toți cunoscând „limbajul cifrat” din cupletele cântate de Ionescu despre poreclele legate de felul de a fi, de ticurile, maniile, originea politicienilor vremii, momente cunoscute din revistele umoristice destul de numeroase.
Caragiale bătut în fața Teatrului Național
În ianuarie 1879 are loc premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, pe scena Teatrului “Național” din București, cu nume mari ale scenei românești pe afiș: Ștefan Iulian, Mihai Mateescu, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu, Caragiale aduce în scenă, pe lângă actorii cu nume cu rezonanță în istoria teatrului românesc pe Jupân Dumitrache „cherestegiul” ce-și apără “onoarea de familist” și intră în conflict cu cei care se recunosc în toate personajele de pe scenă și nu sunt puțini, mai ales cei care făceau parte din Garda Civică. Din lojile somptuoase, cum descria un cronicar vestit în presa vremii, doamnele își ascundeau “gentila-le figură după evantaiele ce mânuiesc așa frumos”. Nervi încordați în timpul spectacolului, fluierături, amenințări cu pumni în aer, vorbe grele, la final, în loc de aplauze. Scandalul ia amploare. Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.
