De decenii vorbim despre faimosul proiect de țară pe care România nu-l are nici măcar astăzi. Acel proiect care ar fi dus la o dezvoltare echilibrată a țării și la creșterea profilului ei regional. Vorbesc despre acea dezvoltare echilibrată, atât în profil teritorial, cât și în structura economiei, care ar fi livrat la timp o infrastructură rutieră și feroviară, care ar fi dus Moldova mai aproape de dezvoltarea Transilvaniei, care ar fi evitat rămânerea în urmă a producției de energie sau care ar fi minimizat deficitul comercial adus de industria alimentară. Iar exemplele ar putea continua.
Un astfel de proiect de țară, de care România ar fi avut mare nevoie, ar fi fost menit să asigure o dezvoltare administrată a țării. În locul acesteia, am avut de-a face cu o dezvoltare spontană, pe alocuri haotică, care a dus la dezechilibrele și provocările pe care le vedem astăzi. Cu toate că ne place să vorbim în continuare despre dezvoltarea economică a României și de faptul că întotdeauna există, nu-i așa, o a doua (?) șansă pentru elaborarea în sfârșit a unui proiect de țară, realitatea ne ajunge din urmă.
Și asta înseamnă că, din păcate, fereastra de oportunitate se închide încet, încet, iar România trebuie să se gândească acum nu la proiectul de țară pe care trebuia să-l livreze acum mult timp, ci la un cu totul alt proiect de țară: proiectul de țară îmbătrânită.
Apropierea "decrețeilor" (de 2,5 ori mai numeroși decât media unei generații) de vârsta de pensionare va avea un impact major asupra societății românești din foarte multe unghiuri: economic, social, politic. Un astfel de moment de cotitură nu va putea fi abordat prin extrapolarea politicilor trecute. E nevoie de o abordare proactivă și o planificare pe termen mediu și lung, un tip de planificare în care România nu are nicio tradiție.
Sustenabilitatea unei Românii în curs de îmbătrânire rapidă presupune abordarea acestei provocări pe trei direcții importante, direcții care, așa cum veți vedea, vor necesita asumarea responsabilității de către întreaga societate, nu doar de către cei care ne conduc.
În primul rând, asigurarea veniturilor celor în vârstă.
Un obiectiv nu foarte ușor de rezolvat deoarece, cel mai probabil, România va deveni o țară bătrână înainte de a fi o țară bogată. Și aici am o veste bună și una proastă.
Aud comentarii catastrofice despre prăbușirea sistemului public de pensii în urma valului de pensionări ale "decrețeilor". Eu sunt convins că sistemul de pensii publice nu se va prăbuși. Impactul social și politic ar fi mult prea devastator pentru ca așa ceva să fie permis. Însă, prețul plătit pentru scăparea de sub control a deficitului bugetului de asigurări sociale va fi erodarea fondurilor din buget alocate pentru investiții/dezvoltare, pentru apărare, pentru educație și din alte capitole. Într-un caz mai degrabă extrem, ar putea duce la creșterea inflației prin tipărirea de bani.
Pentru a nu ajunge într-o situație-limită, statul are la dispoziție o serie de instrumente care însă presupun câteva schimbări importante de politici publice. În primul rând, este necesară creșterea veniturilor la bugetul de asigurări sociale printr-o abordare atât cantitativă, cât și calitativă legată de plătitori. Abordarea cantitativă presupune creșterea populației active a României prin angrenarea celor care astăzi nu muncesc și prin acceptarea străinilor care doresc să vină să lucreze și să trăiască în România. Însă nu doar mărimea populației active va conta.
Doar un grad ridicat de educare și sofisticare profesională va asigura venituri mari populației active și, în consecință, contribuții sociale pe măsură. Să nu ne iluzionăm, pensia noastră nu depinde doar de nivelul salariului pe care l-am avut, ci și de salariile celor care ne vor plăti pensia publică. Cu cât aceștia vor fi mai puțini sau mai necalificați, cu atât vor exista mai puține resurse financiare pentru plata pensiilor noastre.
Însă saltul calitativ presupune o serie de acțiuni absolut necesare:
- Îmbunătățirea calitativă și flexibilizarea procesului educațional, astfel încât să fie adecvat atât diferitelor segmente ale populației, cu interese și competențe diferite, cât și structurii cererii venite din partea sectorului privat și a celui public.
- Urbanizarea populației, în condițiile în care România are una dintre cele mai mari ponderi din Europa a populației care trăiește în rural. Și nu orice fel de rural, ci unul uitat în timp, care furnizează puține oportunități de dezvoltare personală și profesională. Iar în acest timp centrele de dezvoltare economică ale României duc lipsă de forță de muncă cu diverse niveluri de calificare.
- Atragerea țintită a anumitor categorii de imigranți cu calificare medie și înaltă. Este departe de ceea ce vedem că se întâmplă astăzi, iar o politică atent calibrată de atragere de competențe din alte țări este cât se poate de urgentă.
Însă, în paralel cu creșterea potenței financiare a statului, oamenii vor trebui să fie încurajați să se rupă de tradiție și să depindă mai puțin de stat și, din ce în ce mai mult, de o economisire sănătoasă, realizată pe parcursul vieții active. Iar aici, realist vorbind, cheia nu stă doar în creșterea nivelului de educație financiară a populației. Un instrument mult mai puternic, utilizat în multe alte țări europene, este încurajarea economisirii pe termen lung prin acordarea unor stimulente fiscale.
