Umorul și inteligența: ce știau bufonii lui Shakespeare

Ce au în comun un comedian de stand-up, un bufon de curte din vremea lui Shakespeare și un student care scrie o legendă pentru un desen? Mai mult decât ai crede. Toți trei arată, la secole distanță unul de altul, că a face pe cineva să râdă cere adesea o minte foarte agilă, iar legătura dintre umor și inteligență a ajuns subiect de studii serioase, cu rezultate destul de amuzante.

Studenții puși să fie amuzanți la comandă

Cercetătorii voiau să afle dacă a fi amuzant la comandă depinde de cât de bine funcționează mintea. Așa că, în 2011, doi cercetători de la Universitatea din New Mexico, Gil Greengross și Geoffrey Miller, au testat 400 de studenți în doi pași. Mai întâi, studenții au rezolvat teste de raționament abstract și de vocabular, apoi au primit trei desene fără niciun text și au scris pentru fiecare o legendă, adică replica sau poanta de sub desen, cea care îl face pe cititor să zâmbească.

Legendele au fost apoi notate după cât de amuzante au fost, iar studiul a apărut în revista „Intelligence”. Rezultatul a confirmat bănuiala. Studenții cu scoruri mai bune la teste au scris, în medie, legende mai amuzante. Mai puțin măgulitor, potrivit unei prezentări a studiului, majoritatea legendelor nu au fost deloc amuzante, așa că glumeții adevărați par mai rari decât ne place nouă să credem.

Comedianții, puși și ei la test

Rămânea întrebarea dacă profesioniștii ies mai bine la același gen de probe, așa că aceiași cercetători, împreună cu un coleg, au comparat 31 de comedianți cu 400 de studenți. Comedianții au scris glume mai bune și au luat scoruri mai mari la inteligență verbală, adică la felul în care mânuiești cuvintele. Până aici, nicio surpriză, dar mai sunt câteva detalii care merită povestite.

Cei mai inteligenți dintre comedianți făceau mai rar glume pe seama propriei persoane, iar succesul în branșă a mers mână în mână cu umorul prietenos, care apropie oamenii. Cei care își băteau joc de ei înșiși în glume au avut mai puțin succes. Într-un studiu mai vechi, aceiași cercetători au arătat că, față de studenți, comedianții sunt mai curioși și mai deschiși la nou, dar mai puțin sociabili și mai puțin organizați. Clovnul mereu vesel pare, așadar, un personaj de scenă, nu neapărat omul din spatele lui.

Râsul chiar amorțește durerea

Râsul are și un efect pe care nu ți l-ai aștepta de la o simplă glumă. Cercetători de la Universitatea Oxford au făcut șase experimente în care oamenii au fost testați la cât de multă durere pot suporta, înainte și după ce urmăreau un material comic sau unul fără umor. Unele probe au avut loc în laborator, altele la spectacole de comedie, între care unul la festivalul Fringe din Edinburgh.

După circa 15 minute de comedie urmărită în grup, pragul durerii a crescut în medie cu aproximativ 10%, ceea ce înseamnă că oamenilor le-a trebuit mai mult ca să simtă durerea. Explicația ar sta în endorfine, substanțele pe care le produce corpul când ne simțim bine, deși cercetătorii nu le-au măsurat direct, așa că rămâne o explicație probabilă, nu dovedită. Mai e un detaliu interesant. Potrivit unei estimări citate în literatura de specialitate, e de aproximativ 30 de ori mai probabil să râdem în compania altora decât singuri, deci glumele pică cel mai bine în grup. Semnal a scris și despre beneficiile râsului pentru sănătate și despre efectele atitudinii pozitive.

Bufonii lui Shakespeare știau asta de mult

Dacă toate astea ți se par o descoperire modernă, Shakespeare ar avea ceva de comentat. În „A douăsprezecea noapte”, scrisă în jurul anului 1600, Viola îl vede pe Feste, bufonul casei, și remarcă faptul că omul e destul de înțelept ca să facă pe nebunul, iar asta, adaugă ea, cere un fel de minte ascuțită. Feste are la rândul lui o replică pe care orice comedian ar putea s-o pună pe afiș, și anume că mai bine un nebun isteț decât un isteț nebun. Replicile sunt redate aici în traducere liberă.

Nici nu era o întâmplare. Se crede că Shakespeare a scris mai multe roluri de bufon pentru același actor, Robert Armin. Printre ele se numără Touchstone din „Cum vă place”, Feste și Bufonul din „Regele Lear”. În epocă existau bufoni „cu licență”, plătiți să facă lumea să râdă, care aveau voie să spună la curte lucruri pe care altcineva nu și le-ar fi permis.

Cel mai curajos dintre ei este Bufonul din „Regele Lear”. Regele ia o decizie nechibzuită, iar bufonul îi spune în față că a greșit, ascunzând adevărul în glume ascuțite, până când, spre jumătatea piesei, personajul dispare din poveste. Nici jocurile de cuvinte nu erau întâmplătoare, deoarece se estimează că piesele lui Shakespeare conțin aproximativ trei mii de calambururi, o îndemânare cu cuvintele de genul celei pe care au măsurat-o apoi psihologii.

Câteva rezerve, ca să fim cinstiți

Studiile arată o legătură, nu o regulă, și măsoară cât de bine inventezi glume, nu cât de bine le înțelegi. Așa că, dacă prietenul tău nu râde la poantele tale, nu e neapărat mai puțin deștept, poate doar glumele nu au fost grozave.