Pentru o mică parte a populației, litera A are întotdeauna culoarea roșu, numărul șapte se simte „ascuțit”, iar un acord muzical de pian aduce cu sine o pată vizuală de albastru intens. Nu e metaforă poetică, ci o experiență senzorială reală, documentată de neuroștiință sub numele de sinestezie.
Termenul vine din greacă, unde „syn” înseamnă împreună și „aisthesis” înseamnă percepție. Practic, la persoanele sinestezice, stimularea unui simț declanșează automat o percepție într-un alt simț, fără ca cele două să fie conectate logic sau cultural.
Ce se întâmplă în creier când simțurile se amestecă
Cercetătorii au propus mai multe ipoteze pentru mecanismul din spatele sinesteziei, fără să existe încă un consens deplin. O explicație vorbește despre conectivitate neuronală atipică între regiunile creierului responsabile de procesarea diferitelor tipuri de informație senzorială. La majoritatea oamenilor, ariile care procesează culorile și cele care procesează sunetele sau literele funcționează relativ separat, cu puține punți directe între ele.
Una dintre ipotezele istorice, aplicabilă mai ales unor forme specifice de sinestezie precum asocierea literelor cu culorile, sugerează că anumite persoane păstrează, în zone corticale învecinate, mai multe conexiuni neuronale decât ar fi tipic, conexiuni care la majoritatea oamenilor sunt eliminate treptat în copilărie prin procesul normal de rafinare a rețelei neuronale. Alte modele concurente vorbesc despre o activare încrucișată între arii vecine sau despre un mecanism de feedback insuficient inhibat între regiuni senzoriale distincte. Studiile de imagistică cerebrală au arătat activitate crescută în zone vizuale la unele persoane sinestezice atunci când doar ascultă sunete, fără niciun stimul vizual real prezent, dar niciuna dintre ipoteze nu explică, deocamdată, toate formele cunoscute ale fenomenului.
Fenomenul apare frecvent în cadrul acelorași familii, ceea ce sugerează o contribuție ereditară în anumite cazuri, fără ca acest lucru să identifice o cauză genetică precisă sau un mecanism unic, general valabil pentru toate tipurile de sinestezie.
Cât de răspândit este fenomenul în populație
Estimările variază în funcție de tipul de sinestezie studiat și de metoda folosită pentru diagnostic, dar cercetările citate frecvent în literatura de specialitate plasează prevalența undeva între unul și patru la sută din populație. Forma cea mai comună este cea în care literele sau numerele au culori fixe, cunoscută drept sinestezie grafem-culoare.
Alte variante includ auzirea de sunete la vederea unor imagini în mișcare, perceperea unui gust specific la auzul unui cuvânt sau asocierea lunilor calendaristice și a zilelor săptămânii cu poziții spațiale fixe. Unele persoane raportează mai multe tipuri simultan, în timp ce altele au o singură formă, foarte specifică, care rămâne stabilă pe parcursul mai multor ani.
Consistența asocierilor în timp este un indicator important folosit frecvent în cercetare pentru a distinge sinestezia de asocierile mentale obișnuite, pe care le fac în mod curent și persoanele fără această trăsătură. Nu există însă o regulă unică și absolută care să stabilească exact cât de stabile trebuie să fie asocierile pentru un diagnostic ferm, iar evaluarea depinde de tipul de experiență raportat, de metoda folosită și de gradul de stabilitate observat de la caz la caz.
Cum se testează informal prezența sinesteziei
Nu există un test medical standard, de laborator, valabil pentru toate formele de sinestezie, dar cercetătorii folosesc de decenii instrumente numite generic teste de consistență. Persoana testată primește o listă de litere, cifre sau cuvinte și trebuie să indice, dintr-o paletă largă de culori, care corespunde fiecărui element. Testul se repetă după săptămâni sau luni, fără ca subiectul să știe că răspunsurile îi vor fi comparate.
Metodele variază de la un laborator la altul: unele măsoară distanța dintre culorile alese la cele două testări, altele folosesc scale de similitudine, iar pragurile de decizie diferă în funcție de studiu. În linii mari, persoanele cu sinestezie tind să repete aceleași asocieri cu o precizie vizibil mai mare decât persoanele fără această trăsătură, care răspund mai degrabă din intuiție de moment. Există și chestionare online, dezvoltate de universități, care oferă o primă indicație, dar o confirmare riguroasă rămâne apanajul studiilor de laborator.
Legătura cu creativitatea, între date și exagerare
Numele unor artiști celebri, precum compozitorul Alexander Scriabin sau pictorul Wassily Kandinsky, apar frecvent în discuțiile despre sinestezie și creativitate. Unele studii au observat o prevalență ceva mai mare a fenomenului în rândul artiștilor, muzicienilor și scriitorilor comparativ cu populația generală, ceea ce a alimentat ideea unei legături directe între cele două.
Cercetătorii rămân prudenți în privința cauzalității. Faptul că o parte dintre artiști raportează sinestezie nu înseamnă că fenomenul produce talent artistic, ci mai degrabă că ambele ar putea proveni dintr-un stil cognitiv comun, orientat spre asocieri neobișnuite între concepte și percepții. Explicația plauzibilă e că sinestezia oferă un material senzorial suplimentar, pe care unii oameni aleg să îl exploateze artistic, nu o garanție de creativitate.
Sinestezia nu este considerată o tulburare și nu necesită tratament, pentru că nu produce disconfort sau afectare funcțională la majoritatea celor care o au. Persoanele care observă asocieri senzoriale neobișnuite și constante și vor o evaluare mai amănunțită pot discuta cu un neurolog sau un psiholog specializat în neuroștiințe cognitive, mai ales dacă fenomenul apare brusc la vârsta adultă, situație în care poate fi legată de alți factori neurologici care merită investigați medical.
Dincolo de curiozitatea pe care o stârnește, sinestezia rămâne un exemplu concret al plasticității cu care creierul uman poate organiza informația senzorială, arătând că granițele dintre simțuri sunt mai puțin fixe decât par în experiența comună.
