Pe 22 septembrie 1995 intra în cinematografele americane un film despre doi detectivi, un oraș fără nume și un criminal care ucide după cele șapte păcate capitale. Pe hârtie, „Seven”, regizat de David Fincher, cu Brad Pitt și Morgan Freeman în rolurile principale, părea un thriller polițist ca multe altele. A devenit unul dintre filmele care au schimbat felul în care Hollywoodul povestește răul.
Povestea începe la Tower Records
Totul începe cu Andrew Kevin Walker, un tânăr din Pennsylvania mutat la New York la jumătatea anilor ’80, într-o perioadă în care criminalitatea și drogurile câștigau teren în oraș. În 1991, pe când lucra ca vânzător la Tower Records, un lanț de magazine de muzică, a început să scrie povestea care îl apăsa. Walker a spus mai târziu că, dacă n-ar fi trăit acolo, probabil n-ar fi scris niciodată filmul.
Scenariul a stat ani buni prin sertarele studiourilor. Sub presiunea producătorilor, Walker a rescris finalul de mai multe ori, într-o variantă mai blândă. Apoi a intervenit o greșeală care a schimbat totul. Lui Fincher i-a ajuns pe birou, din întâmplare, versiunea originală.
Regizorul abia ieșise dintr-o experiență amară cu „Alien 3”, debutul său în lungmetraj, montat de studio împotriva voinței lui. Textul lui Walker l-a convins să se întoarcă la regie, cu o singură condiție. Finalul rămânea cel din prima variantă. Când studioul i-a trimis versiunea „îmblânzită”, Fincher a refuzat-o, iar Brad Pitt a acceptat rolul doar cu garanția că finalul nu se schimbă.
Doi detectivi și o săptămână de ploaie
Morgan Freeman este William Somerset, un detectiv obosit căruia îi mai rămâne o săptămână până la pensie. Brad Pitt este David Mills, partenerul tânăr și impulsiv, abia mutat în oraș împreună cu soția lui, Tracy, interpretată de Gwyneth Paltrow. Prima crimă pare un caz bizar. A doua le arată că au în față un om care lucrează după un plan și care și-a ales drept temă păcatele capitale.
Povestea se întinde pe șapte zile, numite pe ecran una câte una, iar ploaia nu se oprește aproape deloc. Alegerea a avut și o parte practică. Pitt era disponibil doar 55 de zile înainte să înceapă filmările la „12 maimuțe”, așa că Fincher a preferat să filmeze în ploaie decât să riște scene care nu se potrivesc între ele. Orașul a fost filmat la Los Angeles, dar nu seamănă cu niciun loc anume, iar personajele nu au unde să se adăpostească, nici afară, nici înăuntru.
Somerset e un om care citește. Îl caută pe criminal în bibliotecă, printre Dante și Chaucer, pe fondul unei arii de Bach. Mills ar prefera să spargă uși. Din contrastul dintre ei se naște ritmul filmului, iar Freeman, lăudat de majoritatea criticilor vremii, dă personajului o greutate tăcută care te urmărește mult după generic.
Un rău care se vede foarte puțin
Fincher a vorbit despre film ca despre o violență mai degrabă psihologică, sugerată, nu arătată. Crimele apar aproape mereu după ce s-au petrecut, ca niște tablouri înghețate pe care detectivii trebuie să le descifreze. Restul îl completează spectatorul, iar ce își imaginează e adesea mai greu de suportat decât orice efect special.
