Pentru mine, Hurry Up Tomorrow nu e doar un film – e o mărturisire brutal de sinceră, o coborâre în subconștientul unui artist aflat în pragul ruperii de sine. Regizat de Trey Edward Shults și co-scris de Abel Tesfaye (The Weeknd) împreună cu Reza Fahim, filmul pornește de la o experiență reală, poate mai marcantă decât am fi crezut la vremea respectivă: momentul în care Tesfaye și-a pierdut vocea pe scenă în 2022.
Totul a început cu un nod în gât, în mijlocul unui concert
3 septembrie 2022, SoFi Stadium, Los Angeles. The Weeknd cântă "Can’t Feel My Face", iar dintr-o dată vocea îl părăsește. Spectacolul se oprește, artistul își cere scuze și pleacă. Pentru fani, a fost o dezamăgire. Pentru el, începutul unei crize profunde. Nu era vorba doar de corzi vocale obosite – ci de o oboseală mai subtilă, care venise din interior, și care acum ieșea la suprafață.
Un film ca o oglindă spartă
În Hurry Up Tomorrow, Tesfaye joacă o versiune ficționalizată a sa: un superstar copleșit, care începe să se piardă în propriul haos. Filmul e construit ca o odisee psihedelică printr-un oraș straniu, unde realitatea și fantezia se contopesc într-un carusel emoțional. Întâlnirea cu Anima (Jenna Ortega), o fană cu o prezență aproape mitologică, devine catalizatorul unei călătorii interioare intense.
Shults folosește o estetică vizuală copleșitoare – cadre încărcate de simboluri, culori care spun povești și o cameră care parcă dansează odată cu fricile personajului. E haotic, da – dar exact cum trebuie pentru a înțelege starea în care se află protagonistul.
Actorii se dezbracă de măști
Tesfaye impresionează prin vulnerabilitate. Nu e The Weeknd de pe scenă – e omul din spatele faimei, obosit, fragil, aproape transparent. Ortega este magnetizantă – o prezență care nu poate fi ignorată, iar Barry Keoghan, în rolul managerului Lee, adaugă acea tensiune latentă care pare să fi existat mereu în umbră.
