În Bușteniul de altădată, numele Mariei și al lui Vintilă Mărculescu erau rostite cu respect aproape în fiecare casă. Timp de decenii, ei au învățat carte generații întregi de copii din Bușteni și din localitățile vecine. Despre ei se spunea că „au luminat Valea Prahovei”.
Bunicul meu, Vintilă Mărculescu, a fost directorul școlii vreme de treizeci și trei de ani, până la moartea sa, în 1938. Fusese absolvent de conservator, violonist, și luptase în Primul Război Mondial. Căzuse prizonier și fusese ținut într-un lagăr din Germania. Dar nu purta ură nemților. Dimpotrivă. Spunea mereu, cu admirație simplă și sinceră: „Germania e ca o grădină!”
Profesorul Vintilă Mărculescu, bunicul meu.
Numele lui este gravat și astăzi pe monumentul „Ultima grenadă – Caporalul Mușat”, de la ieșirea din gara Bușteni.
Bunica mea, Maria Mărculescu, pe care noi o numeam cu toții „Maama”, a continuat să fie pentru oraș un simbol al școlii și al învățăturii, mult după moartea bunicului.
Nu-i plăceau cuvintele „bătrân” sau „bunică”. Ne învăța să spunem despre cineva aflat la o vârstă înaintată că este „o persoană în etate”.
Prof. Maria Mărculescu (Șerbănescu, numele de fată). Bunica mea.
În copilăria mea, Bușteniul părea un oraș dedicat școlii. Parcă despre asta se vorbea peste tot. Sfârșitul anului școlar era o adevărată sărbătoare publică.
La cinematograful Progresul, al fabricii de hârtie, ctitoria fraților Schiel, totul era pregătit festiv: flori, emoții, cărți noi pentru premii. O bucurie vie, aproape materială, plutea în aer. Urmau poeziile recitate la microfon, discursurile profesorilor, apoi acordarea premiilor. La sfârșit, elevii și părinții ofereau flori dascălilor.
„Maama” participa în fiecare an la aceste serbări. Foștii ei elevi, ajunși acum părinți, veneau să-i aducă flori. Primea întotdeauna mai multe decât ceilalți profesori, fiindcă recunoașterea și respectul veneau de la mai multe generații deodată.
În Bușteniul acelor ani, de la poștaș și gunoier până la profesor sau doctor, aproape toți fuseseră elevii bunicilor mei.
Chiar și învățătorul meu, domnul Ștefan, aflat atunci aproape de pensie, fusese elevul „Maamei”. Uneori, venea la școală să mă ia acasă și îi plăcea să facă mici glume. Îl punea pe domnul Ștefan în bancă sau întreba clasa:
„Cine știe câți metri are Crucea de pe Caraiman?”
Cel mai bine răspundea chiar fostul ei elev, domnul Ștefan.
Apoi plecam împreună spre casă. Drumul nostru trecea întotdeauna pe la cofetărie. Mâncam câte o savarină și beam un suc de doi lei. Avea o pensie foarte mică — se spunea că până și gunoierul, pensionat de curând, avea o pensie mai mare — dar „Maama” găsea întotdeauna câțiva bănuți pentru a face o bucurie nepoților.
Ținea mult ca de ziua noastră fiecare să aibă pe masă un tort de ciocolată.
Mergea greu. Pe strada Valea Albă și apoi pe Coștila, două sute de metri îi făcea uneori în două ore. Se oprea mereu să vorbească cu câte un fost elev. Îi striga de departe: „Ia să-ți spun ce premiu ai avut la mine și în ce clasă!”
Își amintea perfect fiecare copil, felul în care îi așezase pentru prima dată creionul în mână. Spunea că există reguli speciale pentru asta, reguli pe care elevul nu trebuie să le uite toată viața.
Prin Bușteni se povestea și întâmplarea aceea minunată de la premierea unei clase întâi. Copiii erau atât de emoționați, încât „Maama” n-a mai suportat să-i vadă tremurând de teamă și a spus pur și simplu: „Toată clasa întâi, premiul întâi!”
Și toți copiii au plecat fericiți acasă. Au povestit apoi ani întregi despre ziua aceea.
„Maama” s-a stins pe 5 octombrie 1978. O coincidență aproape simbolică face ca astăzi, pe 5 octombrie, să fie sărbătorită Ziua Învățătorului.
Cu puțin timp înainte, murise de cancer pulmonar doctorul Conciu, fostul ei elev, fratele eroului Conciu, cel care dă numele străzii din Bușteni. Fusese fumător înrăit. Bunica se gândea mereu la el și spunea cu tristețe: „Bietul Conciu… cum se chinuie și cere țigara chiar și acum, pe patul de moarte…”
Astăzi, Maria și Vintilă Mărculescu își dorm somnul de veci în cimitirul din Bușteni, la poalele Caraimanului. Mormântul lor este îngrijit și acum.
Întotdeauna, candela arde, de parcă focul acela este viu. Și chiar este!
Pentru că unii oameni nu dispar cu adevărat niciodată. Mai ales dascălii care au pus pentru prima dată creionul în mâna unui copil…
