Fata din dulap
În vara lui ’90, când Bucureștiul încă mirosea a benzină proastă, îndoită cu apă, a mici și a libertate nouă, a venit în Capitală o fată de șaptesprezece ani, dintr-un sat uitat de lume. Șapte frați avea familia lor, fiecare cu alt tată, de ziceai că neamul fusese făcut la bâlci, nu într-o casă de oameni. Mă-sa era femeie descurcăreață, cu gura slobodă și ochii mereu după interes, iar mezina, Ica, îi semăna leit.
Frumoasă era fata, mamă-mamă! Avea niște ochi verzi, mari, umezi, de parcă furaseră toate pădurile României în ei. Gene lungi, sprâncene arcuite, guriță mică și obraji de păpușă. Dar când deschidea „cantina”, ieșeau prostiile din ea ca pârțurile înainte de cufureală. Și mai avea ceva: era rea. Nu rea din supărare, ci rea rece, cu socoteală. Prefăcută, oportunistă, genul de femeie care te mângâie cu o mână și-ți caută portofelul cu cealaltă.
„Du-te, maică, la București să te faci cocoană!” îi zisese mă-sa după ce Ica picase treapta a doua la liceu. „Vorbesc eu cu nea Tase. Are pile, a fost șef la Alimentara. Te bagă la seral și stai la el, în Pajura.”
Despre nea Tase vorbea satul de ani întregi. Fusese amantul mă-sii, iar lumea șoptea că una dintre surorile Icăi era făcută cu el. Da’ în sat bârfa crește mai repede decât buruiana.
Și uite-așa s-a urcat Icuța în tren. Tâcî-tâcî, scârț, bum, zdrang, până la Gara de Nord. Cu o sacoșă de rafie, o pereche de sandale ieftine, cu baretele legate cu sfoară și niște vise mai mari decât ea.
Nea Tase a primit-o bine. Prea bine!
I-a oferit o cameră, mâncare și, după două seri, i-a dat și de înțeles că nimic nu-i pe gratis în București. Dacă mai ștergea praful prin casă și îl „vizita” noaptea, avea ședere bună. Ica n-a zis nu. Dar nici nu i-a convenit. Îl suporta cum suporți o măsea stricată: până găsești un dentist capabil.
Tot nea Tase a înscris-o la un liceu economic, la seral. A băgat-o și vânzătoare la un butic cu dulciuri. Mânca fata dropsuri, pe ascuns, de-i trosneau fălcile. Când o vedeai, avea obrajii umflați ca un hamster. Numai mentolate și caramele mesteca. 🙂
Cu chiu, cu vai, a terminat liceul. Și când a luat BAC-ul, s-a umflat în pene de parcă intrase la Academia Franceză. Prima din neamul lor cu diplomă. Cine mai era ca ea?
Pe atunci l-a cunoscut pe Nicu. El avea șaptesprezece ani și încă mergea la liceu. Ea douăzeci și unu. Da’ băiatul căzuse lat când o văzuse. Dragoste de-aia prostească, de-ți tremură stomacul și îți transpiră palmele. Iar Ica știa exact ce efect avea asupra oamenilor.
La început îl mângâia, îl alinta, îi spunea „puiule”. După aia a început să-l roadă. Ba bani, ba atenție, ba gelozii. Îl toca mărunt, ca pe ceapa de zacuscă.
Între timp, cu nea Tase se stricase treaba. Moșul o pipăia prea des, iar ea se săturase să fie bibeloul unui bătrân libidinos.
„ Pa și pusi, tataie!” i-a zis într-o zi și dusă a fost.
Când părinții lui Nicu au cunoscut-o, au simțit imediat că fata era șurlă veche.
„Băiete, asta te mănâncă de viu!” i-a zis maică-sa.
I-au interzis relația. Atunci Ica a trecut la șantaj ieftin, de mahala.
„Dacă mă lași, mă arunc pe calea ferată. Să mă taie trenul! Ana Karenina scrie pe mine!”, s-a dat ea cultă-n cap în fața puștiului care tremura de groază.
Nicu aproape că înnebunise de frică și iubire. Așa că a găsit soluția minții lui crude de adolescent: o băga în casă pe ascuns.
O ascundea în șifonier. Îi făcuse acolo culcuș. Cu veioză, apă, biscuiți și reviste. Seara, când ai lui adormeau, făceau amor, apoi îi aducea mâncare furată din bucătărie. Așa au trăit.
Ea în dulap. El în minciună.
Doi ani.
Între timp, pe Ica au dat-o afară de la butic. Fura. Ba un pachet de cafea, ba ciocolată, ba bani mărunți. Nimic spectaculos, dar suficient cât să zică șefii „gata”.
„Ce ne facem, iubire?” l-a întrebat ea, cu voce dulce, deși în ochi i se vedea clar că aștepta sacrificiul.
