În vara lui ’90, când Bucureștiul încă mirosea a benzină proastă, îndoită cu apă, a mici și a libertate nouă, a venit în Capitală o fată de șaptesprezece ani, dintr-un sat uitat de lume. Șapte frați avea familia lor, fiecare cu alt tată, de ziceai că neamul fusese făcut la bâlci, nu într-o casă de oameni. Mă-sa era femeie descurcăreață, cu gura slobodă și ochii mereu după interes, iar mezina, Ica, îi semăna leit.
Frumoasă era fata, mamă-mamă! Avea niște ochi verzi, mari, umezi, de parcă furaseră toate pădurile României în ei. Gene lungi, sprâncene arcuite, guriță mică și obraji de păpușă. Dar când deschidea „cantina”, ieșeau prostiile din ea ca pârțurile înainte de cufureală. Și mai avea ceva: era rea. Nu rea din supărare, ci rea rece, cu socoteală. Prefăcută, oportunistă, genul de femeie care te mângâie cu o mână și-ți caută portofelul cu cealaltă.
„Du-te, maică, la București să te faci cocoană!” îi zisese mă-sa după ce Ica picase treapta a doua la liceu. „Vorbesc eu cu nea Tase. Are pile, a fost șef la Alimentara. Te bagă la seral și stai la el, în Pajura.”
Despre nea Tase vorbea satul de ani întregi. Fusese amantul mă-sii, iar lumea șoptea că una dintre surorile Icăi era făcută cu el. Da’ în sat bârfa crește mai repede decât buruiana.
Și uite-așa s-a urcat Icuța în tren. Tâcî-tâcî, scârț, bum, zdrang, până la Gara de Nord. Cu o sacoșă de rafie, o pereche de sandale ieftine, cu baretele legate cu sfoară și niște vise mai mari decât ea.
Nea Tase a primit-o bine. Prea bine!
I-a oferit o cameră, mâncare și, după două seri, i-a dat și de înțeles că nimic nu-i pe gratis în București. Dacă mai ștergea praful prin casă și îl „vizita” noaptea, avea ședere bună. Ica n-a zis nu. Dar nici nu i-a convenit. Îl suporta cum suporți o măsea stricată: până găsești un dentist capabil.
Tot nea Tase a înscris-o la un liceu economic, la seral. A băgat-o și vânzătoare la un butic cu dulciuri. Mânca fata dropsuri, pe ascuns, de-i trosneau fălcile. Când o vedeai, avea obrajii umflați ca un hamster. Numai mentolate și caramele mesteca. 🙂
Cu chiu, cu vai, a terminat liceul. Și când a luat BAC-ul, s-a umflat în pene de parcă intrase la Academia Franceză. Prima din neamul lor cu diplomă. Cine mai era ca ea?
Pe atunci l-a cunoscut pe Nicu. El avea șaptesprezece ani și încă mergea la liceu. Ea douăzeci și unu. Da’ băiatul căzuse lat când o văzuse. Dragoste de-aia prostească, de-ți tremură stomacul și îți transpiră palmele. Iar Ica știa exact ce efect avea asupra oamenilor.
La început îl mângâia, îl alinta, îi spunea „puiule”. După aia a început să-l roadă. Ba bani, ba atenție, ba gelozii. Îl toca mărunt, ca pe ceapa de zacuscă.
Între timp, cu nea Tase se stricase treaba. Moșul o pipăia prea des, iar ea se săturase să fie bibeloul unui bătrân libidinos.
„ Pa și pusi, tataie!” i-a zis într-o zi și dusă a fost.
Când părinții lui Nicu au cunoscut-o, au simțit imediat că fata era șurlă veche.
„Băiete, asta te mănâncă de viu!” i-a zis maică-sa.
I-au interzis relația. Atunci Ica a trecut la șantaj ieftin, de mahala.
„Dacă mă lași, mă arunc pe calea ferată. Să mă taie trenul! Ana Karenina scrie pe mine!”, s-a dat ea cultă-n cap în fața puștiului care tremura de groază.
Nicu aproape că înnebunise de frică și iubire. Așa că a găsit soluția minții lui crude de adolescent: o băga în casă pe ascuns.
O ascundea în șifonier. Îi făcuse acolo culcuș. Cu veioză, apă, biscuiți și reviste. Seara, când ai lui adormeau, făceau amor, apoi îi aducea mâncare furată din bucătărie. Așa au trăit.
Ea în dulap. El în minciună.
Doi ani.
Între timp, pe Ica au dat-o afară de la butic. Fura. Ba un pachet de cafea, ba ciocolată, ba bani mărunți. Nimic spectaculos, dar suficient cât să zică șefii „gata”.
„Ce ne facem, iubire?” l-a întrebat ea, cu voce dulce, deși în ochi i se vedea clar că aștepta sacrificiul.
Și prostul de Nicu l-a făcut. A abandonat școala și s-a angajat în piață, la tarabă, vindea chibrituri, banane și portocale. Ica îl „ajuta”. Adică stătea lângă el și făcea ochi dulci clienților. Se strângeau bărbații la tarabă ca muștele la pepenele spart.
Nicu muncea până cădea din picioare. Slăbise rău. Fața i se ascuțise, puștiul era piele și os. Toți banii îi dădea pe hainele Icăi, pe parfumuri și pantofi. Ea dormea tot în dulap.
După încă doi ani, Ica s-a plictisit. Nicu era prea obosit ca s-o mai intereseze ca bărbat. Așa că l-a schimbat rapid pe un tehnician dentar.
Nicu a încercat să se omoare. A ajuns la balamuc.
Iar Ica i-a spus rece: „ Asta e viața, baby! N-ai știut să prețuiești o femeie ca mine.”
Nici cu tehnicianul n-a stat mult. Cică mirosea urât de la mulajele dentare. 🙂
A prins din zbor un fost colonel de miliție, pensionar, plin de bani și nostalgii comuniste. Ăla a dus-o prin Paris, Madrid și Roma. Ica mergea pe bulevarde cu nasul pe sus, de parcă se născuse la Athénée Palace, nu lângă buda din fundul curții.
Dar viața are un umor prost adeseori. Colonelul a înșelat-o cu una mai tânără. 🙂
Atunci Ica a făcut un scandal monstru, a plâns, a bocit, aproape că făcuse amigdalită de nervi. (Da, am fost ironică!)
Rămasă fără casă și fără sponsor, s-a întors la Nicu. Băiatul a început să plângă când a văzut-o.
„Ți-am păstrat locul din dulap… i-a zis. Eu acolo am dormit după ce ai plecat. În mirosul tău…”
Lipise și poze cu ei doi lângă câteva postere cu Madonna și Prince în interiorul șifonierului. Dulapul devenise altar.
A mai stat cu el încă un an. El muncea, ea umbla hai-hui prin București. Seara: pac, în dulap.
Până într-o zi, când a intrat într-o gelaterie din centru. Băloșea intens cu gândul o înghețată de vanilie și nu-i ajungeau banii. Patronul, un arab tânăr și fermecat de frumusețea ei, i-a dat trei cornete pe gratis. Și gata. Iar a luat-o Icuța de la capăt. 🙂 Amor nebun! S-a mutat la el chiar în ziua aia. Ali a băgat bani în ea ca într-un proiect personal: facultate particulară, haine, vacanțe, apartament frumos în Drumul Taberei.
Ica uitase complet de Nicu și de tehnicianul dentar. Cine mai erau și amărâții ăia?
Dar și Ali a murit repede. Infarct. Nici patruzeci de ani nu avea.
Familia lui a vrut s-o dea afară din apartament, că o mirosiseră și ei ce fel de pramatie e. Dar n-au reușit.
Ica a plâns vreo trei luni. Cu suspine, cu ochi roșii, cu jelit de teatru ieftin. După ce s-a plicitisit, s-a ridicat frumos, și-a pus ruj pe buzișoare și a mers mai departe.
A vândut apartamentul și și-a luat altul, la Muncii.
S-a angajat educatoare la o grădiniță privată. Surprinzător, copiii o iubeau. Avea răbdare cu ei. Poate fiindcă oamenii mici n-o interesau ca pradă? Incă!
Directorul grădiniței era bogat, influent și foarte impresionabil la femei frumoase. În șase luni, Ica era în patul lui. Într-un an, omul divorțase și o luase de nevastă.
Și uite-așa ajunsese Ica mare doamnă. Vilă lângă Herăstrău. Șofer personal. Rochii scumpe. Interviuri la televizor.
La o emisiune chiar fusese declarată „Femeia de succes a anului”.
„Totul se poate prin ambiție și inteligență”, spunea ea, iar reporterul o privea cu sinceră admirație.
Ica era fericită! Mai rare femeile ca ea. Plină de importanță, și-a aprins o țigară, a tras fumul adânc în piept și s-a uitat la ceasul scump, din aur. Era târziu. Trebuia să ajungă la salonul de masaj. Avea o programare la cinci fix.
Personajele și întâmplările din această poveste sunt aproape fictive, chiar dacă unele detalii pot aminti de situații reale. 😉
