Cuprins:
Jurnalistul Ion Cristoiu și poveștile lui neștiute.
A fost o dată un început…
Imediat după Revoluția din ’89, când presa din România încerca să se adapteze noilor condiții din democrație și economia de piață, când încă nu dispăruse mirosul de praf de pușcă de pe străzi, iar lumea era buimacă, peste societatea românească s-a revărsat un val uriaș de gazete, cotidiene de diverse culori politice, reviste care mai de care mai atractive și însetate de cititori. În paginile publicațiilor, unde, până mai ieri, românul se putea informa despre planul cincinal, vizitele de lucru și prețioasele indicații ale „tovarășului”, acum oamenii puteau explora minunatul tărâm al liberei exprimări și aproape oricine putea expune public tot ce-l tăia capul.
În redacții, aceiași oameni care slujiseră din răsputeri regimul comunist, pupaseră în cur ani la rând partidul, de bolânziseră în limbajul lor de lemn, mâncând practic același rahat zilnic, încercau acum să scape de umbra deasă a dictaturii și să livreze cetățenilor „produsul” gândirii lor.
Lucram, pe vremea aia, ca paginator în secția gazete a tipografiei Universul, fosta IP Informația Bucureștiului din Brezoianu, și am asistat personal la aceste transformări, în care lupii de presă de odinioară se maimuțăreau, încercând să pară miei inofensivi, cu suflet blând de mamă. Foști secretari UTC, activiști, informatori notorii, care te-ar fi rupt în bucăți pe vremuri dacă greșeai o literă, acum erau libidinoși și calzi la vorbă, ca o pătură de molton.
Prin ’93 ajunsesem tehnoredactor la Universul românesc, un cotidian ce s-a dorit un fel de continuator al Universului de pe vremuri, găzduit de palatul cu același nume. Numai că în fotoliul lui Stelian Popescu stătea acum Dumitru Dragomir, cel pe care lumea de „specialitate” îl alintă cu numele de Corleone. Toate bune și frumoase, cu o echipă tânără și entuziastă, condusă de Dan Mucenic. Până într-o zi când patronul ne-a chemat la el în birou și ne-a sfătuit „să nu-i mai facem deservicii domnului Iliescu”.
A doua zi, lumea a început să-și caute de lucru.
Evenimentul zilei captase atenția întregii țări
În timp ce ziarul se destrăma, iar în redacție, în locul tinerilor, începuseră să apară tot felul de figuri de tristă amintire din presa de „dinainte”, cu ideile tâmpite și inflexibilitatea vătafilor comuniști, la capătul celălalt al Bucureștiului, în Casa Presei Libere (fostă Casa Scânteii), se petrecea ceva… Se „punea” de un nou ziar. În redacția noastră circulau tot felul de informații despre pregătirile de acolo, dar nimeni nu știa nimic concret.
Apoi s-a produs minunea. Evenimentul zilei – Bulina roșie și, la scurt timp, Bulina albastră. Corp de literă mare, 10, titluri de corp mare, aerisite, poze mari. Totul accesibil, ușor de citit și într-un mare tiraj. Formatul coloanei de ziar de 3 quadrați și un sfert lățime, față de 2,5 cât avea Universul. Șefii noștri crăpau de ciudă. Ar fi întors timpul înapoi, să le vină și lor aceeași idee. Dar nu mai era loc. Evenimentul captase atenția întregii țări. Fenomenul era de nestăvilit.
Îmi aduc aminte că m-am bucurat să văd că ziarul nostru mai are totuși cititori, când am văzut un… cetățean cu gazeta în mână. Când m-am uitat mai bine, era chiar patronul. Singurul interesat de acea publicație învinsă. Am izbucnit în râs.
Oamenii care păstoreau ziarul Universul românesc urlau în redacție: „Dați titluri cu corp mare de literă! Ca la Evenimentu’!”
Numai că titlurile mari nu încăpeau în formatul nostru căcăcios. Și dacă ar fi încăput, tot degeaba, fiindcă cei de la Bulina aveau alte subiecte, alea care și astăzi captează atenția și vor fi așa cât va fi lumea: crime, violuri, scandaluri și tot ce-i determină pe oameni să-și ciulească urechile.
Cine e creierul acestei operațiuni?
Cum era și firesc, toată lumea se întreba: cine e creierul acestei operațiuni? Am auzit atunci, pentru prima dată, un nume: Ion Cristoiu. Jurnalistul format, ca și mulți alții celebri din vremea aceea, la Scânteia Tineretului, a dat în vremea aia o lovitură uriașă de audiență tuturor instituțiilor de media din țară, stabilindu-și supremația.
După câțiva ani a preluat, pentru o scurtă perioadă de timp, și conducerea ziarului Tineretul Liber (fosta Scânteia Tineretului), la care lucram. În ciuda numelui, publicația noastră părea veche de două săptămâni în momentul în care ieșea de sub tipar. Când s-a anunțat la televizor că, de mâine, TL va fi condus de Ion Cristoiu, a doua zi ziarele au zburat efectiv de pe tarabe, la prima oră. La fel și în redacție. Abia dacă am găsit un exemplar să-l punem la colecție.
Dar cine este Ion Cristoiu? Omul Evenimentului Zilei, la care un șef de stat făcea anticameră până își termina maestrul de scris editorialul, analistul politic pe care îl afișează în vitrină diferite televiziuni și politicieni pentru a se lăuda cu el? Despre familia sa, Cristoiu a păstrat discreția. Un singur material pe tema asta am văzut că a apărut în 1995, în revista București MATCH, la care lucram ca secretar de redacție. Dar publicația respectivă avea un tiraj microscopic.
Astăzi, prin intermediul rețelelor sociale, am avut ocazia să-l întâlnesc în ciberspațiu pe Andrei Cristoiu, fratele celebrului gazetar. Ne-am împrietenit ușor și a acceptat să-mi răspundă la câteva întrebări. Iată ce a ieșit:
Interviu cu Andrei Cristoiu, fratele gazetarului
Răzvan Mateescu: Sunteți fratele celebrului jurnalist Ion Cristoiu, omul care a revoluționat la începutul anilor ’90 presa din România, părintele celebrelor „Bulina roșie” și „Bulina albastră”, cotidienele îndrăgite de românii de pe tot cuprinsul țării și nu numai. La un moment dat, fratele dumneavoastră era chiar numit „primul ministru al presei române”, omul la care erau ațintite deopotrivă privirile conducătorilor țării, parlamentari, miniștri de toate culorile politice, dar și ale colegilor de breaslă care îi invidiau la acea vreme rețeta succesului. Era o vreme când oficiali ai unor țări europene făceau anticameră la redacția EVZ, până ce-și termina de scris editorialul domnul Cristoiu. Cum v-a influențat notorietatea fratelui dvs. viața de atunci și cea de acum?
Andrei Cristoiu: Între mine și fratele meu este o diferență de vârstă de șapte ani. El s-a născut în noiembrie 1948, iar eu tot în noiembrie, dar în 1955. La noi, la țară, exista un mare respect pentru bunici, părinți și frați mai mari sau surori. De multe ori, eu încercam să fiu ca el, adică să învăț bine și să citesc mult, să fiu cuminte (ceea ce era mai greu) și modest. Părinții, apoi profesorii de la școala generală, mă urmăreau atent și, când greșeam, mi-l dădeau de exemplu pe Ion. Per ansamblu, eram două firi opuse: el mai retras, fără chef de anturaj, cuminte, tăcut, iar eu, opusul lui, adică bătăios, comunicativ, certăreț, orgolios și foarte sociabil. De la admiterea în liceu și până la terminarea facultății, notorietatea lui nu m-a influențat cu nimic, pentru că nu aveam motive să apelez la el. Până la evenimentele din 1989, m-a scos din câteva situații grele, dar numai atunci când aveam dreptate. De exemplu, când mi-am terminat stagiul de trei ani la Tecuci, politrucul unității mi-a respins cererea de mutare în București, unde aveam familia, pe motiv că „au mare nevoie” de mine (un mod pervers de a refuza). Am apelat atunci la fratele meu, care m-a ajutat. De asemenea, când m-au mutat, la ordin, la Canalul Dunăre–Marea Neagră, pentru o perioadă de doi ani (fiul meu avea trei ani, iar fiica trei săptămâni), neținând cont de situația mea familială, după expirarea termenului, mi-au respins cererea de mutare pe motiv că „nu am înlocuitor”, iar Ion a apelat la fiica unui mare general din conducerea MAPN, care colabora cu el la suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, iar tatăl acesteia a ordonat mutarea mea în București.
