Nu pot să iert. Și nici nu simt vreo vină că nu pot. Pentru că nu e vorba despre ranchiună, ci despre memorie. Despre viețile pierdute. Despre speranțele zdrobite. Despre mineriade, despre tineri bătuți, despre dezbinarea societății, despre o democrație violată chiar în zorii ei.
Pentru unii, Ion Iliescu a fost omul tranziției, o figură istorică de neocolit. Pentru mine – și pentru alții ca mine – a fost o frână. O umbră grea peste decenii. O mască zâmbitoare peste o realitate brutală.
Îl văd, încă, în 1990, mulțumind minerilor din balconul Guvernului. Eu eram acolo. Treceam printre ei.
Îl văd zâmbind în timp ce alții erau bătuți pe străzi. Îl văd trimițându-l înapoi pe Regele Mihai – un gest de o lașitate istorică, pe care nu l-a explicat niciodată cu adevărat. Îl văd construind, cărămidă cu cărămidă, sistemul care avea să devină FSN-ul, apoi PSD-ul, cu toate metehnele lui care ne sufocă și astăzi.
După 1989, am sperat. Speranța parcă alerga pe străzi. Oamenii credeau că, în sfârșit, se terminase cu vechiul. Dar vechiul s-a întors repede, înțolit cu blugi turcești. Cu Iliescu în frunte. S-a întors cu mineriadele, cu „Moarte intelectualilor!”, cu „IMGB face ordine!”, cu „Noi muncim, nu gândim!”, cu dosare fabricate, cu români arestați pentru că aveau curajul să spere.
Și România a pierdut. Ani. Vieți. Demnitate.
Am cunoscut durerea tăcerii. Și dezgustul complicității. Nu mai știm nici azi cine a tras. Nici de ce. Nici dacă s-a vrut democrație sau doar o fațadă. Dar știu sigur că pe Iliescu nu-l voi putea ierta. Pentru mine, el e simbolul unei trădări istorice care râde ca proasta.
Nu e frumos să te bucuri de moartea unui om. Nu e creștinește! Nici nu o fac. Dar nici nu pot să mă prefac că am uitat. Sau că a fost un simplu „personaj politic complicat”. Nu! Iliescu nu a fost doar „complicat”. A fost dăunător. A fost toxic pentru România. A fost un insecticid cu piretru! Un om care a mimat democrația și a consolidat, de fapt, sistemul care încă paralizează această țară.
Nu pot să tac când aud că i se pregătesc „onoruri”. Onoruri pentru ce, vere?
Nu pot să privesc în altă parte când oameni care n-au cunoscut violența de atunci ridică din umeri și spun că „așa e protocolul”.
Nu. Nu e despre ură. E despre adevăr. Despre memorie. Despre onoare – nu a lui, ci a celor care au murit visând la o Românie dreaptă. E despre tăcerea statului, care n-a știut să facă dreptate. E despre victimele care au ajuns să își înghită furia timp de 35 de ani.
Iliescu a murit. Dar nu e o figură care să merite glorificare. E o rană care nu s-a închis. Și nici nu se va închide cu funeralii oficiale. S-ar închide, poate, cu o recunoaștere sinceră a greșelilor. Cu un gest de rușine asumată. Dar cum să ai parte de rușine, când cei care i-au fost urmași în politică încă mai spun că e „un reper”?
Ion Iliescu nu e un reper. E un avertisment. Că dacă nu spui adevărul, istoria te calcă în picioare.
Să-l îngroape PSD-ul. Să-l plângă cine l-a slujit. Dar nu în numele nostru, al celor care am trăit cu spaima, cu greața, cu umilința. Nu în numele celor care și-au pierdut anii, visurile, demnitatea.
Pentru mine, Iliescu a fost simbolul unui timp pierdut. A unei tranziții trădate. A unei țări care a ratat startul și s-a târât ani de zile în cenușa propriului trecut.
Și da, poate că moartea egalează pe toți. Dar nu trebuie să ne oblige să uităm. DFM 6 august 2025
Interviul cu Iliescu și lecția dezgustului politic
Lucram la Radio 21. Tânără, entuziastă, cu naivitatea aia sinceră a celor care cred că dacă muncești bine, lumea te va respecta. Într-o zi, șefa mea mă trimite la sediul PDSR — așa se numea atunci partidul lui Iliescu — să-i iau un interviu. Erau în opoziție pe vremea aia, nu mai era președintele țării.
Ajung acolo. Nici nu apucasem să mănânc ceva în ziua aia. Doar apă rece, pe care mi-o oferise un tip din anticameră. Un bărbat grăsuț, brunet, cu mustață neagră. Genul de om care „știe tot” în partid.
Stăteam acolo, așteptând. Trecuse aproape o oră. El m-a privit cu un fel de milă amestecată cu complicitate.
„Ce salariu ai tu la Radio 21?”, m-a întrebat din senin.
„Destul de mic. Și nici nu am carte de muncă. Dar îmi place ce fac, sunt încă studentă, mă duc și la cursuri”, i-am spus zâmbind.
I-am răspuns sincer. Nu aveam nimic de ascuns. M-a ascultat atent, clătinând din cap. Nu cu dispreț, ci ca și cum deja știa finalul poveștii.
Într-un târziu, am fost chemată în biroul lui Iliescu. Cinci minute — atât îmi fuseseră promise. Nici nu mai țin minte exact ce întrebări i-am pus. Nu le pregătisem eu. Mi le dăduse redacția. Oricum, erau cuminți, fără colți. Iliescu a fost exact cum mi-l imaginam: rece, aproape de plastic. Zâmbea întruna, dar era gol. Fals. Îmi venea să-l ciocănesc pe spate, așa cum făcea Luis de Funes în filmul ăla cu extratereștri. Cred că ar fi sunat așa: Zbaaaang! 😉
La întrebări, nu răspundea concret, doar divaga. Îi plăcea să se audă vorbind.
Am ieșit din birou fără nici o satisfacție profesională. Nici o mândrie. Simțeam un că am un șarpe în stomac — nu doar de la foame.
La ușă, același tip cu mustață m-a întâmpinat zâmbind într-un fel ciudat.
