O zi din viața unui reporter de teren
2006. Dimineață scârboasă ca o colică biliară netratată la timp. Plouă, e frig și mașinile, bară la bară prin intersecțiile Bucureștiului. Sunt cu Răzvan la redacția ziarului Adevărul unde lucrăm de câteva luni ca reporteri speciali și așteptăm de 25 de minute ca patru colegi să ne dea unele lămuriri despre un biet om al străzii care a fost mușcat de un maidanez. Au văzut o știre ( la Antena 1 sau la ProTV?) conform căreia bărbatul a fost „compostat” de un cățel la fel de fără casă și vor să ne trimită „la fața locului”.
Cum noi suntem reporterii-pistol (pac-pac), căci așa ne-a botezat nașul Val Vîlcu, trebuie să-l căutăm. Pe boschetar. Dacă se poate și pe câine. „Cuțu-cuțu, care l-ai mușcăt, mă, pe X? Ia casă gura!”
Buuun!
Se face ora 1. În burta Casei Presei nemaipomenit de libere nu prea e aer. Miroase a cafea și a persoane preocupate. Toată lumea mișună în sus și-n jos, cu liftul sau pe scări, cu foi A4 în mâini, pline cu texte, știri și reportaje. De băgat în pagini, de corectat sau de scurtat. Toți sunt cam abătuți, unii dintre ei tremură de nervi, ar sparge ceva, dar n-au ce, ar urla, dar se abțin. Foarte puțini zâmbesc.
E o zi normală într-o redacție de ziar.
Telefoanele sună ca disperatele, în același timp, de parcă-s vorbite unul cu celălalt. Mă uit amuzată la colegii mei, pe rând. Sunt încruntați, înverșunați, vârâți în computere, pe messenger. Câțiva se dușmănesc sincer și pur, suferă când altul se bucură, are vreun succes jurnalistic ori e lăudat, se urmăresc pe la colțuri, așa cum șarpele pândește puiul de maimuță în bananier. Din când în când se duc să fumeze, lângă lifturi, unde sunt niște scrumiere imense rămase, cred, de pe vremea Ceaușescului. Trag din țigări cu sete și ură, de parcă așa ar rezolva toate necazurile. Țeapă! Nu se rezolvă.
Dar cam așa e în toate redacțiile. Singurele „vrăbiuțe” care zâmbesc și ciripesc sunt două fete tare simpatice: Florentina și Daniela. Fluturi rătăciți la Adevărul…
Apare Răzvan nervos și mă scoate din meditație. Mă trimite la șefi:
„Vezi dacă au primit vreo veste despre aurolacul ăla, că n-am să stau ca bou’ toată ziua după ei!”
„Dar tu de ce nu te duci?”, mă burzuluiesc la el.
„Am tensiune mare și o mie de draci!”
Îl privesc urât, într-o dungă, dar nu mai zic nimic. Mă ridic de pe scaun și intru la Cosmin, unul dintre „boși”. Are treabă! Caută ceva pe net. Cele două celulare ale lui încep să sune concomitent ca disperatele. Cosmin nu răspunde. Abia după trei minute mă vede.
Se uită la mine cu priviri albastre, căzut din vise dulci:
„Dana, n-am aflat pe unde umblă boschetarul ăla. Știu că incidentul s-a întâmplat prin Grozăvești. Atât.”
„În Grozăvești pe stânga sau pe dreapta? Acolo-s zeci de buticuri, magazine, cămine studențești. Ce fac? Le iau pe toate la puricat? Materialul e la zi, nu? Când îl mai scriem? Când mai intră?”
Cosmin ridică din sacou: „Nu e treaba mea!”
„Auzi? A cui a fost strălucita idee?” mă trezesc întrebând.
„Ai trei încercări, dar cred că tu vei ghici din prima!”, râde.
Iar sună un telefon și simt că sunt în plus. Ies din biroul lui și îi comunic lui Răzvan ce mi-a zis Cosmin.
„Hai să mergem în Grozăvești!”
Ne urcăm în Lada noastră și pornim. Vruuum!
Când ajungem pe malul Dâmboviței și ne orientăm după un loc de parcare, sună telefonul. Cosmin.
Cică persoana mușcată se află în Drumul Taberei, pe la Valea Ialomiței. „Duceți-vă acolo, acum!”, zice.
„Păi și boschetarul din Grozăvești?”, mai apuc să întreb.
„Lăsați-l pe ăla, dă-l dracu, căutați-l pe ăsta! Hai repede, că vrem textul azi!”
Răzvan oprește mașina cu scrâșnet de roți. Lada geme ca o babă.
„Ce dracu facem?”
„Hai în Drumul Taberei!”
E un frig de îți îngheață și nervul în măsea. Despre traficul din București ce să vă mai povestesc, că știți și fără să vă tulbur eu. Bate vântul și cade o ninsoare deasă. Nu vezi mai nimic, e înnorat. În mașina noastră ninge ca la Crăciun. Nu pot să pricep cum dracu intră zăpada pe la chederele de la uși, chedere noi, abia le-am montat! O fi ușa strâmbă?
Ajungem țepeni pe strada Valea Ialomiței. Mă doare burta. Ovarele mele sunt ca niște cărămizi, așa le simt. Sau pietre, na! Din când în când pulsează și mă chinuie cumplit. Încetați, tâmpitelor!! Am de lucru, nu vedeți? Caut un cățel și un boschetar.
