Tata, copil cuminte…
De fiecare dată când făceam vreo boacănă și urma să fiu pedepsită, tata ofta, își aprindea un Carpați fără filtru și îmi povestea despre copilăria lui, despre greutățile prin care trecuse. „Dani, eu nu am mâncat în viața mea atâta bătaie cât primești tu în două zile!” Trăgea cu sete fumul în piept, de parcă ar fi vrut să mă ierte, îl ținea în plămâni nițel, apoi uita că l-am supărat.
Sau se prefăcea?
Tata a luat bătaie de două ori în viața de la părinții lui: o dată de la taică-su, când avea patru ani, pentru că spărsese o ceșcuță de cafea, care era a unei vecine, și o dată de la maică-sa, Bențoaia, când avea vreo 16 ani.
De ce l-a lovit bunicul? Pentru că tata, mic fiind, fugise cu ceșcuța în mână (plină cu lapte, pe care l-a și vărsat) ca să vadă militarii români care treceau prin fața casei lor și cântau „Treceți batalioane române Carpații”. Era război. 1944. Părinții lui divorțaseră, iar tata trăia când la rudele din partea bunicului, când la cele din partea bunicii.
Copilul a spart ceșcuța, iar tac-su, aka bunicul Fodor, l-a bătut până n-a mai știut de el. Pentru un căcat de ceșcuță, fără nicio valoare! (Pe ăsta nu m-am putut răzbuna, așa cum am făcut cu Bențoaia, dar l-am urât cu o sinceritate cosmică și, când l-am întâlnit pentru prima oară în viața mea, nici nu am vorbit cu el!).
Tata îmi povestea că își vedea mama doar o dată pe an, de sărbătorile de iarnă. Ea era rece ca sloiul. În sufletul lui de copil necăjit, trimis de la șase ani cu vitele la păscut, pe căldură, frig sau noroaie care îi veneau până la genunchi, și-ar fi dorit ca mama să-l iubească mai mult, să-l mângâie sau măcar să-l întrebe: „Picuță, ți-o fo’ greu fără mumă-ta?”
Dar nu! Așa era Bențoaia. (Nu vreți să vă imaginați ce i-am făcut după ce mi-a mărturisit el toate astea!)
Tata își amintea că într-un decembrie Bențoaia a venit de la București, unde lucra ca menajeră. Să fi fost prin 1944 sau 1945. Era mic și se juca în casă, cu un căluț cioplit din lemn de unchiul Gyuri.
