Împăratul peștilor…
Aveam zece ani când am fost cu ai mei pe minunatele plaiuri bihorene, unde a văzut lumina zilei tata. Îmi amintesc că am mers cu trenul ore în șir, de-mi ieșiseră ochii din cap.
Acolo, la Țaga, (Ghiolț) erau dealuri întregi de meri și pruni, Raiul pe pământ. O fericire! Mă lăsam pe spate, pe iarba verde, pufoasă ca o pătură, și priveam cerul albastru-albastru, tivit pe margini cu auriu, așa cum îmi imaginez eu că sunt ochii lui Dumnezeu.
Fiind vară, ne-am dus la Tăul mic să pescuim, eu, tata și frate-miu, care avea trei ani.
Tata ne făcuse undițe din niște bețe lungi, de care atârnase liță, iar la capăt un cârliguț din sârmă de cupru, tot de el pus.
„Dani, ai grijă de frate-tu să nu-și scoată ochii!”, mi-a zis tata, în timp ce pupa o sticlă cu un conținut dubios. Era palincă, am aflat mai târziu, după ce s-a turlăcit definitiv.
Am zis „Îhî”, dar mi se cam fâlfâia mie de frate-miu la ora aia! Eram așa de bucuroasă că merg la apă și că voi înota într-o baltă verde ca smaraldul, cu broscuțe, șerpi și alte lighioane necunoscute, că nu-mi mai păsa de nimic.
Totuși, 75% prevăzător, tata i-a scos cârligul lui Doru, care îl privea descumpănit… „Cum mai pescuiesc eu fără aia?” părea că zice piticul necăjit..
Iar eu, ca o ticăloasă, am turnat gaz pe foc: „Lasă, mă, că vine peștele și la tine, numai să-l chemi: pis-pis-pis! Cuțu-cuțu!”
Copilul a aruncat undița pe mal, furios, apoi s-a trântit în cur și a început să urle.
Până nu i-a agățat tata cârligul la loc, nu a tăcut.
Pe deasupra noastră treceau tot felul de păsări ciudate, mici, mari, albe, colorate, care chirăiau: chia, chiaaaa, chiiii, cip-țiiii, piiiii. Vântul unduia balta, gâzele țârâiau și mă cuprinsese o toropeală plăcută.
Mirosea a suflet de albină și a câmp sălbatic. Era așa de bine!
„Să vezi tu ce de peșteloi o să prindem”, zice tata, vesel ca un ciocârlan, în timp ce plimba Carpațiul din stânga în dreapta buzelor, de parcă era un scamator.
Luaserăm cu noi mămăligă și muște. Rupea cu degetele, făcea o bobiță, punea insecta acolo, o agăța de cârliguț și zvâr, în apă. Apoi așteptam. Un minut, două, paișpe.
„Dar nu mișcă nimic! Ta-taaaa, cât mai stăm?”, îl sâcâiam.
„Până prindem!”
„Și baie când fac?”
„După ce prindem.”
Mi-am lăsat undița pe mal și am început să mă joc cu firele de iarbă. Mă plictiseam cumplit. Tata pupa sticla, iar frate-miu, serios și mic, ținea cu mânuțele bățul de care legase tata lița și cârliguțul. Peștii? Nici gând să vină.
„Tataaa, hai să le cântăm, poate vin”, zice frate-miu.
„Hă, hă! Păi ce, ăștia-s melci? Nu funcționează”, răspund eu, extraordinar de inteligentă.
Piticul se bosumflă și-mi întoarce spatele.
