Mihaela avea doar 25 de ani. Trei copii. Un zâmbet blând și o viață plină de frică.
Groaza aia pe care o simți până în oase, până în dinți, când știi că omul care ar trebui să te iubească te pândește, te amenință, te controlează, îți distruge suflelul puțin câte puțin.
Mihaela a făcut ce trebuia. A avut curajul să ceară ajutor. A mers la poliție, a cerut un ordin de protecție, a spus tot: că soțul ei o urmărește, o amenință, o bate, o violează.
Pe 26 septembrie, le-a spus polițiștilor că bărbatul a luat-o cu forța dintr-un parc, a dus-o în afara orașului și a violat-o.
Era o victimă în toată regula.
Dar pentru autorități, Mihaela a fost doar „încă un dosar”.
S-a întocmit proces-verbal, s-a deschis un dosar penal, s-au bifat niște rubrici.
Și apoi … liniște.
Nicio măsură preventivă. Nicio protecție reală. Nicio pază.
Două săptămâni mai târziu, de ziua ei de nume, Mihaela a fost înjunghiată de același bărbat. Cu 15 lovituri de cuțit. În plină stradă. În fața bisericii.
În timp ce își ținea copilul de doi ani în brațe.
„Aspectele nu s-au confirmat.”
Așa scrie sec în comunicatele poliției.
Tatăl Mihaelei a sunat de mai multe ori la 112. A spus că ginerele încalcă ordinul, că își amenință fiica, că nu se mai poate.
Dar polițiștii au decis că „aspectele nu s-au confirmat” și, culmea, l-au amendat pe tată! (Omul era disperat, nu ați înțeles? Voi nu ați fi?)
Un om care încerca să-și apere copilul a fost pedepsit pentru că a deranjat liniștea.
Poate că dacă polițiștii ar fi simțit, măcar o clipă, groaza unei femei care se uită peste umăr la fiecare pas, Mihaela ar fi fost azi în viață. Poate!
Un ordin de protecție care n-a protejat pe nimeni
În acte, Mihaela „beneficia de un ordin de protecție”.
În realitate, hârtia aia n-a oprit pe nimeni.
Un ordin de protecție e doar o iluzie, dacă agresorul știe că nu se teme nimeni de el. Dacă procurorul nu cere arest. Dacă nimeni nu ridică privirea din dosar…
