Lăsați femeile să respire!
Încă o femeie ucisă. Încă un copil rămas fără mamă. Încă o comunitate care privește îngrozită și apoi își continuă viața, până la următoarea tragedie.
România a mai adăugat săptămâna aceasta (joi!) un nume pe lista victimelor violenței împotriva femeilor. O tânără de doar 24 de ani din județul Bacău a fost înjunghiată mortal de partenerul său, un bărbat de 28 de ani, care, potrivit informațiilor apărute public, era măcinat de gelozie și convins că aceasta îl înșală.
Un copil care a adus apă cu mânuțele lui…
Dar poate cel mai sfâșietor detaliu al acestei tragedii nu este nici numărul loviturilor, nici cruzimea atacului. Este imaginea unui copil de cinci ani care și-a văzut mama murind și care a încercat să o salveze. Un copil care a adus apă cu mânuțele lui, crezând că astfel o poate ajuta.
Un copil care, în loc să învețe litere și povești, va purta toată viața amintirea ultimelor clipe ale mamei sale. 🙁
Nu este o „crimă pasională”. Este violență!
Ani la rând, societatea românească a găsit scuze pentru agresori. „Era gelos.” „A iubit-o prea mult.” (Nu, zău! Cretinilor!) „Și ea îl provoca!” (Sictir!) „A fost o ceartă care a degenerat…”
Nu! Nu a fost iubire! Nu a fost pasiune. Nu a fost un accident. A fost violență în stare pură. A fost control. A fost posesivitate.
A fost convingerea toxică potrivit căreia o femeie aparține unui bărbat și că acesta are dreptul să decidă asupra vieții ei.
De fiecare dată când un agresor își omoară partenera pentru că aceasta vrea să plece, să divorțeze, să își refacă viața sau pur și simplu să existe independent, nu asistăm la o dramă sentimentală. Asistăm la expresia extremă a unei „culturi” care încă tolerează controlul și dominarea femeilor. Și știți voi la cine mă refer!!
Semnele erau acolo
Familia victimei spune că amenințările erau frecvente. Mama tinerei afirmă că a anunțat poliția în trecut și că și ea fusese agresată. Vecinii știau. Rudele știau. Probabil că și victima știa că este în pericol. Și totuși, ca în atâtea alte cazuri, nimeni nu a reușit să oprească tragedia. Pentru că frica paralizează. Pentru că multe femei cred că situația se va calma. Pentru că unele depind financiar de agresor. Pentru că au copii. Pentru că se tem că nu vor fi crezute. Pentru că, uneori, au fost învățate toată viața să suporte. Și pentru că prea des au auzit în jurul lor aceeași replică devastatoare: „Este problema lor de familie.”
Nu! Nu este!
În momentul în care o femeie este amenințată, bătută, urmărită sau terorizată, nu mai este o problemă privată. Este o problemă de siguranță publică.
Copiii sunt victimele despre care vorbim prea puțin
În fiecare articol despre astfel de crime apare câte o propoziție scurtă: „Copilul era de față.” Apoi trecem mai departe și ne vedem de ale noastre. Dar acel copil nu va trece niciodată mai departe complet. Copiii care asistă la violență domestică nu sunt doar martori. Ei sunt victime directe. Sunt răni vii!
În cazul de la Bacău, un băiețel de cinci ani și-a văzut mama atacată și murind sub ochii lui. Mămica lui!! 🙁 Care nu-l va ma lua în brațe decât în vis! Atât! Nu-l va mai mângâia, nu-l va mai striga…
Niciodată!!! Niciodată!
Niciun copil nu ar trebui să cunoască moartea în felul acesta!!! Niciun copil nu ar trebui să învețe că iubirea înseamnă frică! Niciun copil nu ar trebui să crească purtând în memorie țipetele ultime ale mamei sale!
Când vorbim despre femicid, vorbim și despre generații întregi de copii traumatizați, marcați pe viață de violența adulților.
Câte femei trebuie să mai moară?
Unsprezece cazuri de femicid doar în primele luni ale acestui an. Șaizeci și trei de femei ucise anul trecut. În spatele fiecărei cifre există un nume. Există o familie. Există cel puțin un copil. Există o mamă care își îngroapă fiica. Există prieteni care se întreabă dacă puteau face mai mult. Și există aceeași întrebare care revine obsesiv după fiecare tragedie: Câte femei trebuie să mai moară până când vom trata fenomenul ca pe o urgență națională?
Trebuie să încetăm să întrebăm „de ce nu a plecat?”
După fiecare crimă apar inevitabil comentariile „specialiștilor”: „De ce a stat cu el?” „De ce nu l-a părăsit?” „I-a plăcut să stea crăcită!” „De ce nu a depus plângere?” „Era o curvă, de-aia o bătea!”
Întrebarea greșită este adresată persoanei greșite. Nu ar trebui să întrebăm de ce a rămas victima! Ar trebui să întrebăm de ce agresorul a considerat că are dreptul să lovească? De ce a considerat că are dreptul să amenințe? De ce a considerat că are dreptul să ucidă?
Responsabilitatea aparține exclusiv agresorului. Întotdeauna. Fără excepții.
Astăzi vorbim despre o tânără de 24 de ani. Mâine va fi alt nume. Poimâine altul. Și încă unul. Și încă unul. Până când societatea se va obișnui cu aceste știri așa cum se obișnuiește cu prognoza meteo.
Asta este poate cea mai mare tragedie: normalizarea. Momentul în care nu ne mai revoltăm. Momentul în care nu ne doare pe noi. „Ce, m-a ucis pe mine?”
Lăsați femeile să respire! Lăsați femeile să trăiască! Jos labele de pe ele! Cretinilor!
DFM 30 mai 2026. sursa știre ADEVĂRUL
