Ningea cu îngeri… De fiecare dată când ninge zdravăn, rar, gros, fin, cu furie sau cu fundițe albe de fetiță, o bucurie curată mă inundă fierbinte, ca o lavă, și-mi vine să alerg, să chiui, să țopăi, să mă dau pe gheață și să înghit fulgii de nea întregi, așa cum făceam la opt ani.
De fiecare dată când ninge zdravăn, rar, gros, fin, cu furie sau cu fundițe albe de fetiță, o bucurie curată mă inundă fierbinte, ca o lavă, și-mi vine să alerg, să chiui, să țopăi, să mă dau pe gheață și să înghit fulgii de nea întregi, așa cum făceam la opt ani.
În copilăria mea, prima parte trăită în cea mai frumoasă zonă a Bucureștiului, în inima lui dulce, numită Grivița-Gara de Nord, iarna era magică, era o poveste cu zâne, prinți, iepurași, căței și mâțe, toate albe, imaculate. Ningea cu patimă, cu disperare uneori, troienele erau mari, aproape cât gardul nostru.
Ningea cu îngeri pe Grivița
Dumnezeu era frumos și purta, pe rând, toate chipurile oamenilor buni din viața mea
Iarna, Dumnezeu cobora pe niște frânghii de gheață, din cer și se juca cu noi (Vă jur că se juca! Era cel mai bun la aruncarea cu bulgări și la datul pe ghețuș). Înainte să plece (avea treabă și pe alte străzi!), ne spăla cu îngeri mici pe obraji, până ne trezeam cu mere roșii sub ochi.
Dumnezeu era frumos și purta, pe rând, toate chipurile oamenilor buni din viața mea: era când tata, când socialistul de tataia, când nenea Ari Goldman, evreul, sau legionarul de Bubi, cel care avea o mână din lemn și mă lăsa să desenez prințese pe ea cu pixul.
Când se așternea zăpada la noi, pe strada Petru Maior, nu se mai înțelegea nimeni cu mine. Nimeni! Bențoaia, săraca, încerca să mă cheme la o supă, un lapte, ceva, dar eu nimic. N-aude, nu vede!
Păi cum să intru în casă? Eram bolundă? Riscam viroze nemaipomenite, broșite, gripe, febră, muci, lacrimi și gâlci atât de umflate că-mi ieșeau afară din gură. Nu mă interesa. „Tulai, Iștenem, că rea mai iești! Îi vide’ tu ce-i pățî, dacă n-ai mânca! Țâpă gheața ceia din gură, rossz lány, c-o să fii beteagă!”
Dar cine-o asculta?
Construiam cu Sami, cu Bogdan și Mihăiță oameni de zăpadă. Ha! Și ce oameni! Nu banali, așa cum îi făceau alți copii, trei bulgări unul peste altul, un morcov și doi ochi din cărbune! Nu! Oamenii noștri de zăpadă arătau de speriat, aveau brațe (foarte greu de făcut, dar nu imposibil), niște mutre sinistre, de monștri, semănau cu vecinii noștri pe care nu-i sufeream: nea Tudose, care ne înjura și ne tăia mingile, și Valerică (un nemernic care ucidea pisicuțe).
Oamenii noștri de zăpadă aveau dinți din bețe negre, ochi care erau vii și te străungeau ca săbiile (Silvia nu se apropia de ei! Îi era teamă!). Furam de la mama bulion și îi mânjeam la bot (oamenii mei de zăpadă aveau boturi!). Arătau înfiorător, dar nouă ne plăceau tocmai pentru că înspăimântau.
Altă joacă fantastică era bulgăritul. Ne ridicam cazemate și făceam echipe. Una era pe trotuarul meu, la numărul 38, cealaltă peste drum, la numerele impare. Aruncam ghiulele făcute din zăpadă îngheșată. Și dă-i bătăile, urlete și chiote: stânj, bum, pleasc! „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Băăăă! Ești ochit! Uuuuu! Eeeee! Tanananana! Te-am lovit! Afară din joc! Pac! Trosc! Băi, tâmpitule, am zis NU la față!”
Cerul își dezvelea zeci de artere vineții, rotunjite cu grena pe la margini, spre Titulescu, și, dintr-odată, casele aromeau a lemn ars și a gogoși
Seara cădea brusc peste București ca o ușă din fontă, ca un capac de cavou. Mirosea a moarte totul, a moarte și-a pământ în care dormeau ghioceii.
Se pornea și un vânt ticălos, care ne spulbera omătul în ochi, în gură și-n nas, până la sufocare.
În clipa aceea, cerul își dezvelea zeci de artere vineții, rotunjite cu grena pe la margini, spre Titulescu, și, dintr-odată, casele aromeau a lemn ars și a gogoși.
Precis făcea Bențoaia! Gura mi se umplea de ape și pofta năvalnică începea să-mi muște, cu dinți de fier, sărmanul stomac, care nu înghițise decât zăpadă și țurțuri în atâtea ore.
Eram nevoită să intru în casă. Toți copiii plecau. Hainele îmi atârnau grele, ca și mucii pe care nu mai pridideam să-i șterg cu dosul mânușilor ude, înghețate; pantalonii stâteau țepeni – niște scoarțe cu frig care mă zgâriau, ciorapii fleașcă, cizmele erau ca niște cutii din tablă. Trosneau. Degetul drept îmi ieșise printr-o găurică din ștramp și se mișca vesel, râdea și el împreună cu mine, când mă chinuiam să dau jos toate hanțele pe care le-am lăsat morman în mijlocul casei.
Mama venise de la serviciu și prăjea cartofi. Mă certa: „Dani! Pune-le la uscat lângă sobă!”
Tata încă era laGogoșarul, stabilea recorduri bahice cu nea Cristea și visa stelar la viitorul lui Erich von Däniken.
Când a apărut Bențoaia cu un castron plin cu gogoși și minciunele, fericirea a fost deplină.
Palmele mă ardeau de parcă le ținusem în foc, obrajii pictați cu îngeri roz luceau ca ionatanele. În sobă duduia focul, iar la radio cânta Margareta Pâslaru: Ninge, ninge, ninge, ninge, niiiingeee!
Ce bine era! Mă băgam sub păturica în carouri și priveam pe fereastră.
Iar când a apărut și Bențoaia cu un castron plin cu gogoși și minciunele, fericirea a fost deplină.
„Jó estét kivanok! Am adus nește gogoși păntu voi și nebuna asta, că tătă zâua numa-n zăpadă o stat. Da, Picuță, unde-i?”
O auzeam ca prin vis. Eram departe, departe, acolo unde ninge cu îngeri și fundițe albe de fetiță cuminte…
