Când am auzit prima dată că la Timișoara au ieșit oamenii în stradă, am simțit furnicături în tălpi și un curent electric care-mi mușca inima ca un Pittbul. Gata! Se duce dracului comunismul, o să avem și noi libertate, băieții-și vor lăsa plete până la cer, vom pleca și vom face ce n-am făcut niciodată… Uraaa!
Cam așa gândeam. Eram un copil, 19 ani. Ce știam eu? Nici acum nu știu multe.
Pe 20 decembrie, seara, am vorbit la telefon cu Mihai (Gâtlan) și urma să ne vedem la Dalles. „Îl dăm jos pe Ceaușescu, Dana! S-a terminat!”
Pe 21 decembrie, eram la serviciu, la CET Vest București. Acolo lucram. Plutea ceva în aer. Asta în afară de fibra de sticlă, norii de tutun emanați de Carpațiul fără filtru și nițel ud al lui nea Cristea, care fuma în draci. Plutea primejdia. Mirosea a sânge. CET Vest-ul era păzit de soldați. Apăruseră peste noapte. Nimeni nu ieșea în afara programului. Soldații aveau puști. Și nu de jucărie.
Era soare afară. Mai cald ca de obicei. Sau așa mi se părea mie. N-aveam stare. Tocmai văzusem la televizor mitingul organizat în fața Comitetului Central. Ceaușescu fusese huiduit, nu ne venea să credem, bucureștenii au avut curaj? Nu se poate! Tremuram toată și-aș fi plecat. Ieșeam din laborator, intram, iar ieșeam, parcă eram cucul de la ceas. Se zvonea că la Dalles deja se strânseseră grupuri-grupuri de revoluționari. Învârteam între degete o diodă șantalie și-aș fi fugit mâncând pământul spre Universitate. Fierbea plasma-n mine, începusem să mă interesez pe la colegi cum se face un coctail Molotov, cum să arunc cu bolovanii, în așa fel încât să și nimeresc ținta și nu să-mi dau în cap tot mie, etc. Dar lucram în aceeași secție (Aparate speciale) cu tata, iar el era cu pleoapa lui, aia ungurească, pe mine.
– Să nu cumva să te cari, că așa cât ești de mare, te bat la cur, de nu te vezi! Vrei să te împuște ăia?
– Ce să-ți spun! Ești tu stăpân pe viața mea? Fac ce vreau, sunt majoră (replică absolut imbecilă, pe care o auzisem și eu la alții!).
Tata s-a mai zbârlit la mine de trei ori, a mârâit și, preventiv, m-a încuiat în laboratorul care era la etajul doi.
– O să pleci la trei și jumătate, când se termină programul de lucru, a urlat la mine, dar așa, să-l audă colegii că e sever.
Îmi venea să plâng, mi se pusese nodul ăla în gât. N-am avut ce face și l-am ascultat. Dar când am ieșit pe poartă, am zbughit-o pe un alt drum. M-a pierdut tata.
Și iată-mă pe la Tricodava, așteptându-l pe 368, ca să-l iau spre centru. Îmi bătea inima tare, de parcă mă întâlneam cu vreunul dintre cei la care visam eu. Străzile erau pustii, lumea se ferea de ceva. Autobuzul, o droagă din aia galbenă, gonea ca vântul. La Eroilor s-a oprit. Nu putea trece peste Dâmbovița, din cauza TAB-urilor. Spre centru nu mai circula nimic. Doar metroul sau…o luai per pedes. Am ales mersul pe jos. Voiam să văd, să simt totul. Veneau oameni din oraș, alergau, erau îngroziți…unii aveau sânge pe haine.
În loc să mă întorc, am mers mai departe. Am ajuns pe Calea Victoriei și am făcut stânga, spre Hotelul București. Aveam de gând s-o duc la Dalles și pe prietena mea, Florina, care locuia în zonă.
Orașul arăta altfel. Geamuri sparte, steaguri rupte, aruncate, pietre, haine cu noroi, hârtii. Peste tot milițieni, scutieri cu căști și, evident, scuturi, albe sau negre, soldați și agenți de Securitate în haine civile. Mișunau. Legitimau și întreabau:
– Unde mergi?
– La o colegă.
– Unde locuiește?
– Pe Calea Victoriei, e cam bolnavă…
– Numele!
– Al meu sau al ei?
– Ambele. Și buletinul.
În câteva rânduri m-au pus să le arăt ce am în geantă. Geanta mea nu era o geantă, ci un sac realizat de mine din finet galben și pânză, care imita leopardul. Unicat! (de fapt era o porcărie, scrisesem cu pixul pe el Metallica și Iron Maiden.). Aveam în el, la mișto, o carte de Economie Politică, de-a zecea, o gutuie pentru Mihai și un carnețel.
Am urcat la Florina și am luat-o și pe ea.
– Unde mergem?
– La Dalles. Ne așteaptă. Suntem mai mulți.
– Cine ne așteaptă?
– Cum cine? Revoluția!
Până în Romană nu ne-a mai oprit nimeni. Să fi fost patru după-amiaza. În jurul rondului de la piață era strânsă multă lume. Nu zicea nimeni nimic. Miliție multă, cordoane de scutieri, elicoptere pe sus. Mocnea ceva în aer. Mirosea a lumânări. Aprinseseră bucureștenii pentru morții Timișoarei.
Se lăsa seara și cerul înnebunise și el, își luase culori demențiale, roz și purpură și magenta și negru și violet și bleu, nu mai avea nici el răbdare, coborâse în stradă, avea o mie de guri și mii de ochi, făcea Revoluția cu noi, ăia care stăteam și nu știam ce așteptăm…
Ne-am cocoțat pe gardul din stânga Pieței Romane, lângă trotuar (pe stânga, cum privești rondul, stând cu spatele spre Universitate).
Și-mi mai amintesc ceva esențial: masa aceea de români, – carnea cu haine și inimi care băteau, – masa dogorea ca soba. frigea. În mijlocul oamenilor nu mai era decembrie, răsuflările lor încălzeau totul. Și cineva împărțea pâine. Mâncam, chiar dacă nu-mi era foame. Apoi, cineva a ars un carnet PCR. Eu n-aveam decât cartea de Economie Politică. Nu-mi mai trebuia. Am rupt-o-n bucăți, am umplut Piața Romană, câteva rânduri cu poze și lecții despre venitul național și mijloacele de producție. S-o ia dracu de producție, care producție?
Și-am făcut torțe din mutra lui Ceașcă, care era vesel ca un cretin într-o vizită de lucru și mai cretină…
Și-atunci cineva a strigat: LIBERTATE!!! Și TIMIȘOARA! Și Jos Ceaușescu! Ori Gorbaciov, Gorbaciov, să vină Gorbaciov! Și ne-am împins unul într-altul, cineva țipa: măăă, nu vă mai înghesuiți, au, m-ai călcat… Și atunci am auzit primele focuri. Pocneau ca niște bice. Dar nu erau colindătorii. Apoi am observat trasoarele. Ca fulgerele albe fugeau trasoarele și, din locul unde mă cocoțasem, pe gardul din fier, se zăreau perfect. Am înghețat. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva, poate doar în filme.
– Înseamnă că acolo mor oameni, i-am spus Florinei. Și Mihai?
Deasupra noastră bârâia un elicopter borțos ca un bondar și lumea-l huiduia: „Huuuo, comuniști împuțiți! Oarba după voi!”
Scutierii ne blocaseră, nu puteam înainta spre Universitate, ne împingeau brutal, mulțimea gemea, urla ca un animal înfuriat. Lumea mea făcea Revoluție! Și eu eram în ea, în pieptul ei.
Din blocul de la coloane se ițeau blițuri. Jurnaliștii străini făceau poze.
Se spunea că Securitatea știa chipul fiecărui cetățean care a participat în seara aia la revoltă.
Când au început să ne lovească, am luat-o la fugă spre Bulevardul Dacia. Câțiva căzuseră pe treptele WC-ului public, care era atunci în stația de troleibuz. Există și acum, dar e închis.
Fugeam, fugeam. Nu ne-am oprit decât pe Calea Victoriei. Se auzeau împușcături. Vuietul nu contenea. Frica alerga pe străzi, nu oamenii. O țineam pe Florina de mână. M-am izbit de un bărbat. Mirosea a băutură. A țipat la mine:
– Făăăă, Jenicooo, la Universitate nu m-au lăsat să cobor din metrou! E închisă ștația, n-auzi? E închisă ștația! Am venit pă la Romană, ce-s prost? Mă cac în carnetu` dă partid, uite, na! Huoo!
