Neața, copii! Am stat pe gânduri dacă să vă povestesc sau nu despre ce mi s-a întâmplat aseară. Pe cine ar interesa? Un fleac. O prostie.
Dar totuși, pentru că m-a afectat mai mult decât ar fi trebuit, vă spun, ca să vedeți și voi ce înseamnă deraparea umană la o anumită vârstă.
Bref: eram prietenă de ceva timp pe Facebook cu un cetățean care părea destul de educat și pe linia mea de gândire. Anticomunist, pro UE, anti-violență, intelectual cu toate țiglele pe casă. Punea comentarii decente, coerente și corecte.
Aseară însă, îmi scrie pe mess ceva care m-a tulburat profund, spre vomă. Cică mă urmărește de multă vreme, citește și apreciază tot ce scriu, dar mă întreabă „cum de știu atâtea amănunte din vremea epocii de aur, a lui Ceaușescu, când de fapt eu NU AM TRĂIT-O? ”
Mi-a căzut fața când am citit! Omul o fi luat-o razna, o fi fumat Tirodiazid pisat sau o fi tras la măsea, mi-a zis.
Și, în loc să îi dau un minunat block, cum ar fi fost firesc, m-a mâncat undeva și i-am răspuns că am trăit în acea vreme, am răbdat de foame, de frig și în general, știu cum a fost.
Tipul a continuat să mă contrazică și să-mi arunce inepții de genul că eu aș fi născută după 1990 și că aș avea 30 și ceva de ani, de fapt. Că el știe cum trebuie să arate o femeie de 55 de ani!! În niciun caz ca mine! (Dar cum bre, tataie? Cum?)
