Nu știu alții cum sunt și nici nu cred că aș avea timp pentru un sondaj concludent acum, dar mie, când îmi aduc aminte de copilărie, îmi vine să chiui, să alerg, să țopăi și să sar, până-mi iese inima din piept și fuge, fuge tocmai pe strada Petru Maior, din București, acolo unde mi-am julit genunchii prima dată în viață.
Acolo, unde locuiau laolaltă români și unguri, și țigani, și câțiva evrei, a început povestea vieții mele, care atunci încăpea într-un etu de ruj roșu aprins, ca miezul unei inimi de porumbel.
Am fost un copil liber, independent, voluntar și dificil. Când ne-am mutat pe strada Petru Maior, la numărul 38, aveam puțin peste patru ani. Visam zâne și zmei, prinți și Cenușărese cu picior mic, așa ca al meu, de jucărie, îl divinizam pe tata: era cel mai frumos, cel mai bun și cel mai deștept din lume. Mirosea minunat a lavandă, a interior de gărgăriță și „a tătic”. Când mă lua în brațe, eram sus, deasupra tuturor și nimic, niciodată nu-mi putea face vreun rău.
Întreg orașul mi se părea tava unui cofetar uriaș. Casele? Mirese cu rochii din frișcă și ferestre de ciocolată. Oamenii erau bombonele colorate și vorbitoare azvârlite de o mână harnică peste tortul imens și bun, care era lumea mea.
Locuiam într-o casă veche, construită în 1901, tip vagon, împreună cu bunica din partea tatei, căsătorită a doua oară cu un om blând și blond ca o floare a soarelui.
Cele șapte camere se țineau de mână ca noi, copiii străzii Petru Maior, când jucam „Țară-țară vrem ostași”, și chiar mi se părea că, uneori, și ele dansează.
Bunica nu se mai numea Fodor, cum îl chema pe tata, ci „Săndulescu”. Pe la spate, oamenii o strigau Bențoaia. Era numele ei de fata: Bencze.
Eu n-o prea aveam la inimă, și nici ea pe mine, așa că eram într-un fel, chit. Mă străduiam să-i fac zilele cât mai fripte cu putință, asta pentru că am auzit-o într-o dimineață fistichie de primăvară că îi vorbește de rău pe ai mei, în special pe mama:
– Nor`-mea-i țărancă! I-am zis lu’ Picuță să n-o ia. Nu m-o ascultat! Însoar-te, mă, cu o injineră, să fii și tu domn!”, bârfea ea cu madam Goldman, mamaia lui Sami și a Silviei, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei de atunci.
– Oi vei!, madam Săndulescu, dumneata vorbești așa? Păi, înseamnă că n-o cunoști pe Șeilica, mă-sa a întins toată Cuțarida pe vremuri.
Sorbeau, apoi, amândouă, din cafeluțele fierbinți, puse în ceșcuțe mici, ca de păpușă. (I le-am spart mai târziu cu entuziasm!)
Din clipa aceea, m-am hotărât să țin minte TOTUL (muream de ciudă că nu știu să scriu încă!) și să le spun alor mei ce vorbește Bențoaia despre ei.
Plănuiam răzbunări înfiorătoare. Eram un laborator de răutăți, unde sadismul făcea clăbuci în eprubete din ură. I-am pus pietre în ciorba de pe foc. Am luat un papuc scofâlcit și l-am îndesat în pilaful cu ciuperci. Am găsit un pumn de cuie și șaibe ruginite într-o cutie și le-am împrăștiat pe toate în aluatul de cozonac pus la dospit. Rânjeam machiavelic, de parcă aș fi câștigat cursa de 100 de metri garduri.
Niciodată nu m-a bătut, niciodată nu m-a atins cu nimic. Râdea și zicea:
– Fir-ar Pavăl al dracului, cu ce nepoată m-o pedepsit Dumniezo!
Atât.
Pavel fusese primul ei soț, tata lui tata. Divorțaseră în timpul războiului, când copilul era mic, iar ea muncea ca fată în casă în București.
De atunci, de fiecare dată când pățea vreun necaz, se lovea la picior, scăpa Gică din lanț sau nu venea tramvaiul la timp, Pavel era vinovat și urma să fie îndelung suduit.
În fine, abia așteptam să încep școala ca să pot scrie tot ce auzeam eu că vorbește bunică-mea cu „madamele” și „cucoanele” de pe strada Petru Maior. Până atunci, pâram numai ce țineam minte.
„Dano, tu o să te faci ori scriitoare ori informatoare”, îmi tot întărâta neuronii în plină dezvoltare, Sami. Era mai mare decât mine, locuia într-o vilă mare, frumoasă și cânta la vioară. Nu înțelegeam bine ce e aia „o informatoare”.
Sami râdea, ciufulindu-și zulufii roșcalii: „Informator e unu’ care informează cetățenii, partidu’, pe toată lumea, pricepi sau ești meșugă la cap? Tu asta faci: tragi cu urechea, mă-ta mare nu știe că tu asculți, apoi o pârăști la părinții tăi, am dreptate?”
Mă simțeam copleșită. „Ce inteligentă sunt! O să am meseria de informatoare.”
Când i-am spus tatei, i-au ieșit ochii din cap!
– Cum o să te faci informatoare? Cine dracu’ ți-a băgat asta în cap?
– Sami!
– Dacă te mai prind cu ovreiașul ăla tembel, îți rup picioarele! Numai porcării te învață!
Sami era evreu, dar nu știam prea bine ce înseamnă asta, eu îl iubeam în secret, iubire curată ca lacrima de fluture, în caz că plânge.
La șapte ani m-au dat la școală. Am învățat, în sfârșit, să scriu și, de fiecare dată când cineva risca să mă întrebe ce-am să mă fac când voi fi mare, răspundeam invariabil: INFORMATOARE.
Umblam mereu cu un carnețel în chiloței și un creion bont în el, cu care notam ce vedeam pe stradă, în curte, tot ce mi se întâmpla, auzeam sau bănuiam.
În clasa a-III-a aveam trei „vocabulare” pline cu „informări”. Erau, mai degrabă, jurnale:
„1978 – 28 ianuarie. Mamaia l-a înjurat dimineață de 24 de ori pe Pavel, tanti Margaretuța a zis că nea Orășeanu, cizmarul cartierului, e tâmpit și pune tocuri de femeie la pantofii de bărbat. Am pârât-o, bineînțeles. Când a auzit așa ceva, nenea Orășeanu a făcut-o bețivă împuțită și a aruncat în ușa ei cu ciocanul de bătut pingele. Dimineață, cocoșul pitic s-a dat la mine iar, dar l-am lovit cu lopata, așa cum m-a învățat Sami. În cele din urmă, cocoșul a început să latre.”
„2 februarie 1978. Sunt în clasa a-II-a A. Azi am dus la școală poeziile despre partid și partidă. Tovarășa a zâmbit și m-a mângâiat pe păr. A zis așa:
Copii! Fodor Daniela vă va citi o… poezie. Și abia s-a abținut să nu zâmbească
M-am încurcat nițel, dar am reușit s-o zic pe toată. Era poezia mea preferată: Partidul și Partida.
Copiii n-au aplaudat așa cum mă așteptam, dar au râs, de am crezut că leșină. Tot a fost ceva, decât nimic.
Tovarășa învățătoare mi-a promis că va trimite poeziile la redacția revistei Cutezătorii. Nu prea era convinsă, dar cred că stăruința mea a determinat-o să mă ajute.”
De poezia asta râdea toată lumea, și nu pricepeam de ce. Eu o recitam cu patos revoluționar și sinceritate. De fiecare dată când aveam musafiri, tata mă urca pe masă, la sfârșit, când invitații erau amețiți de vin:
– Zi-o p-aia cu partidu’ și partida!
Și o ziceam. Răcneam din toate puterile, mândră până la sufocare. Regret că nu-mi mai amintesc exact, dar textul era suficient de cretin. Știu doar că suna cam așa:
„Partidule iubit și scump
Ești comunist când mergi la câmp
Îi aperi pe copii mereu
și ești deasupra când e greu.
Când tu vii ostenit acasă
Partida te-așteaptă voioasă
Cu macaroane și dulceață
Apă și pufuleți pe masă…”
Râdeau musafirii să plesnească, crăpa splina-n ei, le ieșeau ochii, le curgea grăsimea de la friptură pe barbă și pe piept, unii făceau și tensiune. Prăpăd.
În mintea mea, partidul era un bărbat înalt, brunet, dar nu tovarășul Nicolae Ceaușescu, ci altul, mai frumos. El circula cu tramvaiul, citea ziarul Scânteia și era căsătorit cu o nevastă corespunzătoare. Ea nu putea fi decât…Partida, care era blondă, cu ochi ca ai Silviei, sora lui Sami. Corect? Corect!
Credeam că tuturor le place poezia mea, și mă simțeam deosebit de importantă, de fiecare dată când o recitam.
Din păcate, am pierdut caietul în care o scrisesem, iar cei de la redacția Cutezătorii nu mi-au răspuns niciodată. Probabil au crăpat de râs…
Dana Fodor Mateescu
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
