Jim Jones a spus-o.
Și 909 oameni s-au sinucis, toți odată, pentru că l-au crezut.
Vreo 300 dintre ei erau copii.
Povestea începe în SUA, anii ’60.
America adâncită în rasism, inegalitate și promisiuni politice spulberate.
În mijlocul acestor fisuri sociale, apare un predicator alb, un bărbat frumos, carismatic, cu un ton blând și ochi de gheață.
Jim Jones.
Vorbea ca un profet. Simțea ca un martir. Spunea lucruri pe care nimeni altcineva nu le spunea în acel timp:
„Toți suntem egali. Dumnezeu e iubire. Iar iubirea… suntem noi, poporul ales”
Mutat în California în anii ’70, Jones devine o figură publică. Are zeci de mii de adepți, influență politică, apariții la TV. Se prezintă ca un vizionar, un trimis al Divinității, un om care a înțeles „adevărul” dincolo de manipularea sistemului.
Pentru cei marginalizați, afro-americani, muncitori, excluși, chiar și culți ai vremii, părea un miracol. O voce care nu doar că îi auzea, dar le ducea suferința în piept. Și astfel, în jurul acestei iubiri „absolute”, s-a născut Templul Poporului.
O biserică? Mai mult decât atât.
Se intitulau o comunitate „pură”. O lume nouă. Fără corupție, fără rasism. Unde elogierea trecutul glorios al poporului și agricultura „curată”, fără industrializare, erau stâlpii societății.
Afară, totul era rău: presa, statul, CIA, „serviciile”.
Aici, înăuntru, în Templul Poporului, era salvarea.
Dar nu singuri.
Doar cu EL.
Jones repeta obsesiv:
„Ei vă mint. Eu vă spun adevărul. Cine mă urmează trăiește. Cine mă trădează… se pierde.”
Oamenii o scriau în jurnale. O învățau ca pe un verset sacru.
Încet, nu mai gândeau. Doar credeau..orice li se spunea.
„Eu sunt adevărul. Restul sunt minciuni. Suntem noi, împotriva lor” devenise legea de bază.
El nu mai era un simplu predicator.
Era o icoană.
Un fel de sfânt.
„Dad”, îi spuneau. Îi pupau mâna. Îi dădeau flori. Îi cereau iertare când gândeau altfel. Critica la adresa lui era blasfemie.
Și pentru că orice adevăr absolut are nevoie de un inamic absolut, Jones le-a dat un dușman puternic:
Guvernul. CIA. Presa. Oricine îi critica devenea parte din conspirația sistemului.
Jones cerea bani adepților, cerea taxe pe adeziuni. Aceștia le ofereau cu drag.
În anii ’70, Templul Poporului a fost acuzat de presă de fraudă financiară, abuz pshihic asupra membrilor și violență asupra copiilor.
Când anchetele despre abuzurile sale încep să iasă la iveală, Jones nu neagă direct. Dar acuză presa că e manipulată, cumpărată, întărind credința adepților săi că luptă împotriva unui sistem putred.
Apoi se retrage.
Mută sute de oameni în jungla Guyanei și înființează satul Jonestown, o „utopie socialistă”, ruptă complet de lume, un „Agricultural Project”. Cum scria la intrare.
Cu banii susținătorilor, bineînțeles.
Ceea ce la început părea a fi un loc idilic, în inima naturii neprihănite, cu iubire, apă, hrană și energie la comun, cu puterea în mâna poporului curat, în scurt timp s-a transformat în iad.
Oamenii munceau până la epuizare. Mâncarea era raționalizată.
Agricultura făcută „cu calul” pentru ațâția oameni, evident că nu era eficientă.
Erau supravegheați non-stop.
Nu aveau voie să plece. Li se luaseră pașapoartele.
Nu aveau voie să citească.
Singurul adevăr era al lui.
Singura iubire a lui.
Făcea teste de loialitate abuzive permanent.
Dar chiar și așa, influența mentală a lui Jones asupra lor îi menținea ascultători și obedienți.
„Viața din afară e iad. Aici e salvarea.”
Jones predica 6-8 ore pe zi, uneori drogat, delirând:
„Lumea ne vrea morți. Dar putem alege eliberarea supremă. Sinuciderea e un act revoluționar, de purificare, pentru poporul nostru curat”
Și într-o zi… chiar o pune în scenă.
Un an mai târziu, adevărul a început să scape și în afara Jonestown.
Un grup de foști adepți au alertat autoritățile americane.
L-au convins pe congresmanul Leo Ryan, un democrat din California, să meargă personal în jungla Guyanei și să investigheze comuna.
Pe 17 noiembrie 1978, Ryan ajunge în Jonestown. Cu el: jurnaliști, observatori, martori.
La început, totul pare liniștit. Jones zâmbește. Comuna e aranjată. Oamenii dansează.
