Autor Diana Manasii
Încă din pandemie, a început să se audă mai tare.
„Ei pun chimicale în cer.”
„Ei ne țin în casă.”
„Ei controlează tot.”
„Ei ne omoară cu vaccinuri.”
„Ei ne fură libertatea”
„Ei decid adevărul.”
La început era o frustrare vagă. O bănuială.
„Ei” era acel ceva pe care nu-l puteai numi. Dar simțeai că există.
Se auzea în birtul din sat, între o halbă și două țuici. Pe câmp, la cosit. În locuri unde oamenii nu aveau timpul, resursele sau informația necesară pentru a defini concret sursa răului.
„Ei” era o presimțire colectivă. O suspiciune nedefinită. O supapă.
Dar astăzi, „EI” a devenit armă politică.
Nu mai e doar un cuvânt folosit la nervi. A devenit coloana vertebrală a discursului populist.
A devenit justificarea tuturor eșecurilor.
„Ei nu ne lasă să guvernăm.”
„Ei controlează sistemul.”
„Ei fură viitorul copiilor noștri.”
„Ei sunt peste tot.”
„Ei” nu are chip, dar are putere.
Nu are definiție, dar e vinovat de orice.
De la inflație la crimele din stradă, de la inundații la traficul de persoane, totul e vina „lor”.
Dacă am primi 100 de lei pentru fiecare „ei” rostit de un politician populist, am șterge datoria externă.
Uită-te în jur. Toate războaiele ultimilor ani au început așa.
Cu un „ei”.
Putin: „Ei vor să ne distrugă identitatea rusă.”
Hamas: „Ei ne ocupă teritoriul.”
Netanyahu: „Ei vor să ne șteargă de pe hartă.”
Trump: „Ei au stricat America, noi o facem great again.”
Toți diferiți. Același discurs.
Același „ei”.
Nimeni nu pornește un război spunând „vreau sânge”. Îl pornește spunând „vreau dreptate”. „Vreau să-mi apăr țara.” „Vreau să curăț sistemul.” „Vreau să redau puterea poporului.”
Întotdeauna începe cu „noi contra ei”. Și se termină cu morți.
Putin a spus că vrea să-și apere poporul de „ei”. A ajuns să extermine civili în Ucraina.
Iranul a spus că luptă cu „ei” împotriva opresiunii occidentale. A ajuns să finanțeze miliții și atentate.
Israelul a spus că vrea siguranță împotriva „lor”. A ajuns să bombardeze copii și spitale.
