Azi e 1 Iunie. Ziua Copilului. O zi în care parcurile sunt pline de baloane, de râsete, de jocuri, de viață. Dar în sufletul meu nu e nimic festiv. Nu pot să celebrez.
Nu pot să trec peste asta. Teodora Marcu avea doar 23 de ani. Soție. Mamă. Femeie tânără, cu vise, cu speranțe, cu un copil de 6 luni în pântec. A fost executată ca într-un film cu mafioți, de un individ bolnav, un monstru. Robert Wolf – un nume care nu merită să fie reținut, dar nici uitat, ca semn de avertisment.
A împușcat-o de trei ori. Cu fetița în brațele ei. În plină zi. Într-un complex rezidențial. În fața unor alți copii. În fața lumii!
De ce o femeie amenințată și urmărită nu este protejată? Câte vieți trebuie să mai pierdem până înțelegem că violența domestică nu e o ceartă în familie, ci o crimă cu pași lenti și prevestiți? Femeia nu este proprietatea nimănui. Nu este o jucărie care, dacă nu mai „ascultă”, poate fi distrusă.
Femeia nu e buda voastră, chiar dacă a greșit! Cu toții greșim. Și ne asumăm erorile. Asta nu înseamnă că trebuie să fim uciși în plină stradă! Ce a făcut fata asta frumoasă așa de grav ca să fie omorâtă în fața fetiței ei? Vă puteți imagina groaza din ultimele clipe? Durerea? Spaima?
Dar copila? Ce bagaj de suferință va căra după ea toață viața?
A rămas orfană. A văzut moartea cu ochii. Nu doar a mamei ei, ci și a frățiorului pe care nu-l va cunoaște niciodată. Un copil nenăscut a fost smuls din viață cu brutalitate, într-o lume care nu i-a oferit nicio șansă.
