Incidentul despre care scriu s-a petrecut într-un parc din Brașov. Un copil plânge în leagăn, disperat. Lângă el, mama lui este lovită, umilită, strigătul ei acoperit doar de sunetul palmelor și pumnii bărbatului care cândva i-a jurat dragoste. (Era să zic eu ceva de jurămintele bărbaților! A unora dintre ei!)
Scena a fost filmată și a devenit virală. Dar asta nu o face mai puțin rușinoasă. Mai puțin sfâșietoare. Nu este un clip dintr-un film dur despre violență domestică. Este România reală, România noastră, în care o femeie poate fi bătută cu brutalitate în plină stradă, iar copilul să-i fie martor tăcut și traumatizat. Un copil care, în loc să fie protejat, asistă la un act de groază care îi va schimba viața. 🙁
Agresorul are 27 de ani. Ea, 26. Tineri. Tineri și prinși într-o spirală a violenței care nu începe niciodată cu pumni, ci cu jigniri, cu control, cu izolări subtile. Cică el băuse, pierduse o sumă de bani, (păcănele cumva?) și-a început să-și lovească femeia. Păi, cine e de vină, dacă nu ea?
Individul și-a pierdut umanitatea. De fapt, nu cred că a avut-o vreodată. Și-a pierdut statutul de om în clipa în care și-a ridicat mâna asupra unei femei. Asupra unei mame.
Ce fel de bărbat lovește femeia cu care împarte un copil? Ce fel de tată își terorizează propriul fiu sau fiică, traumatizându-l pe viață? Ce fel de societate suntem noi, dacă tăcem? Dacă ne uităm la filmări pe internet și spunem „vai, săraca” și apoi trecem la următorul clip?
