Cireșele din cimitir.
Am fost un copil liber, independent, voluntar și dificil. Poate un amestec haotic între Nică a Petrei, o vitamină C, domnul Goe, Scufița Roșie și Puiul lui Brătescu-Voinești.
Când ne-am mutat pe strada Petru Maior, la numărul 38, aveam puțin peste patru ani. Visam zâne și zmei, prinți și Cenușărese cu picior mic, așa ca al meu, de jucărie, îl divinizam pe tata: era cel mai frumos și cel mai bun și cel mai deștept din lume. Mirosea minunat a interior de gărgăriță și „a tătic”. Când mă lua în brațe, eram sus, deasupra tuturor și nimic, niciodată nu-mi putea face vreun rău. Întreg orașul mi se părea tava unui cofetar uriaș. Casele? Mirese cu rochii din frișcă și ferestre din ciocolată. Oamenii erau bombonele colorate și vorbitoare azvârlite de o mână harnică peste tortul imens și bun, care era lumea mea.
Locuiam într-o casă veche, de la începutul secolului 20, tip vagon, împreună cu bunica din partea tatei, căsătorită a doua oară cu un om blând și blond ca o floare a soarelui.
Cele șapte camere se țineau de mână ca noi, copiii străzii Petru Maior când jucam ”Țară-țară vrem ostași” și chiar mi se părea că, uneori, și ele dansează.
Bunica nu se mai numea Fodor, cum îl chema pe tata și pe noi, ci „madam Săndulescu”. Pe la spate, dușmanii o strigau Bențoaia. Era numele ei de fata: Bencze. Eu n-o prea aveam la inimă și nici ea pe mine, așa că eram într-un fel, chit. Mă străduiam să-i fac zilele cât mai negre cu putință.
Într-o zi am dispărut împreună cu Sami, Silvia, sora lui, care era de-o seamă cu mine și cu Paul, țigănușul de peste drum. Până seara n-a știut nimeni de mine, iar ai mei făcuseră deja 14 preinfarcturi și trei AVC-uri, micuțe, e drept, dar de neuitat. Unde fusesem? La furat de cireșe din cimitirul evreiesc, cel de pe Bd. Mihalache (fost 1 MAi).
-Ascultați la mine, ne dăscălea Sami mestecând un fir de iarbă. Cireșele din cimitirul evreilor sunt ălea mai bune de pe pământ, da’ știți de ce?
– Nu știm!, ziceam noi în cor, cu bale pe piept, de poftă.
– Pentru că se hrănesc din morți, măăă!
Bleeeah! Ni se întorceau mațele pe dos și începeam să-l lovim cu pumnii pe Samy, care râdea să se prăpădească.
– Nu mai dați, mă, în mine, că n-am terminat!, continua el să-și bată joc de noi. Cine halește cireșe de acolo, capătă puteri atât de mari, că ar putea să înțeleagă graiul animalelor și toate limbile străine din lume.
– Asta înseamnă că o să aflu ce vorbește bunică-mea cu mama Feri sau cu madam Goldman? Miștoo! Vin și eeeu!, m-am aruncat, ca în bazin, cu capul înainte.
Zis și făcut. Am plecat fără să-i cer voie bunicii, oricum o ignoram total și, la câtă bătaie mâncam de la ai mei pentru prostiile făcute, nici nu mai conta.
Ca să ajungem în Cimitirul Evreiesc trebuia să ne cocoțăm pe gardul înalt, dar din care lipseau cărămizi. Ne-am dus prin strada Teodosie Rudeanu, una paralelă, la un moment dat, cu Petru Maior.
Hai, hopa-sus, pe gard! o talpă de tenis albastru lângă obrazul meu, palmele lui Sami, ude de transpirație și puternice, ridicându-mă de subsuori, aaau! m-am zgâriat la un deget, lasă, dă-l încolo, e doar o julitură, zâmbetul parșiv al lui Sami: pune dom’ne picioru’ pe piatra aia! aia, da! Nuuuu! Ține-te de gâtu’ meu, of, da’ natântoală mai ești!, ochii holbați de spaimă ai Silviei, iris de culoarea bomboanelor cu mentă și…buf! ajungem jos cu toții, într-un final. Eu, cu rochița sfâșâiată și plină de zgârieturi, Silvia fără o săndăluță, iar Paul-țigănușul cu un crac de pantalon descusut. Doar Sami era ca scos din cutie și nu înțelegeam de ce.
Cimitirul era pustiu, invadat de trandafiri roșii și albi, o minunăție. Rapița galbenă se iubea cu iarba verde, răcoroasă, în care se tolănise liberă.
Paul, rămăsese cu gura căscată, scobindu-se frenetic în nas.
– Bă, tu ești sigur că nu ne prinde portaru’ hăla?, aruncă el întrebarea, așa cum azvârlea tac-su zarurile în praf, la barbut.
– Ssst! Gura! Haideți după mine!, zise și Sami, aplecându-se și înaintând cocoșat, așa cum văzusem eu în filmele cu război.
Cireșul ne chema cu toate fructele lui, pătimaș, amăgitor. Boscheții foșneau, un pui de vânticel ne înfiora perișorii de pe mâini și obraji făcându-ne să ne simțim ciudat:
– Sami, da’ morții nu zic nimic dacă mergem pe aici?, scâncea Silvia ținându-mă strâns de rochiță. Nu se supără? Tante Estera zicea că…
– Mai taci, meșugă, odată! Tante Estera e o tămpită delirantă. Morții nu se…
Deodată, cineva, de departe, a început să strige:
– Cari iești acolo, mă?
Cu toții ne-am tupilat la pământ, în afară de mine. Îmi era frică de păianjenii negri care circulau ca niște mici dricuri rapide, printre boabele de pământ uscat.