Era ca un cireș rănit de fulgere. Ca o cățelușă cu toți puii înecați de Crăciun. Ca o floare aruncată pe stradă și călcată-n picioare de un nazist împuțit.
De fiecare dată când îmi vine să urlu de durere, mă gândesc la ea. ȘI LA EA! De puțini oameni mi-a fost așa de milă în viața mea, cum mi-a fost de fata asta.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Era corectoare la o revistă, ca multe alte sute apărute-n presa anilor 90. Muncea, săraca, câte opt ore pe zi, cel puțin, la redacție. Mică, slăbuță, cu mâinile îmbătrânite prematur de la detergent, mâine speriate și ele, ca și sufletul bietei Elenuța. Era tunsă franțuzește, cuminte, nevopsită, nefardată, cu niște ochi mari, uzi, timizi, de căprioară care știe că i se apropie clipa morții.
Toată ziua corecta textele șefilor, ale redactorilor și ale reporterilor. Corecta, corecta, corecta. Punea literele lipsă, acorda subiectul cu predicatul, ștergea virgulele imbecile dintre ele, corecta, curăța, limpezea. Avea colțișorul ei în redacție, pe o margine de masă, după ușă, de parcă n-ar fi contat. Dar ea era motorul revistei. Inima ei.
O vedeam cum murmură fiecare literă, atentă, cu creionul în mână, ca să corecteze textele tembelilor și neatenților și incompetenților (erau și din ăștia!).
Eu abia mă angajasem acolo, și nu prea știam cum merg treburile. Dar nedreptatea asta enormă, ca o tumoră malignă, mă scotea din minți. Nu înțelegeam de ce își varsă toți mizeria din ei, pe sărmana Elena.
Îl întrebam pe Răzvan, gata de scandal, cu un ghem de durere în gât și cu pumnii strânși: „Ce au cretinii ăștia cu ea? Nu le-a făcut nimic!”
El privea prin mine ca printr-o caramea transparentă și inofensivă. „O știu de la Universul. E o fată tare bună! Și blândă! Nu e ca tine! Fata asta îndură ca o sfântă. Ăștia-s sunt niște jigodii, dar taci din gură, că abia ne-am angajat!”
O priveam cu admirație. Femeia LUMINA în jurul ei. Dar poate că numai eu vedeam. Elena era ca un sufleor la teatru, ca o cârjă pentru un șchiop, un medicament pentru un bolnav cu dureri multiple.
Veneau reporterii de pe teren (veritabil mitocani, parol!), își trânteau papornițele pe birou, scoteau reportofoanele, agendele, și urlau fericiți: „Bă, am un material EX-TRA-OR-DI-NAR!”. Uuuău, ce-am făcut aaaaazi! Hahahaha!”
După care uitau și fugeau la fumat.
Când redactorul șef venea și îi lua la întrebări despre SENZAȚIONALUL reportaj, dădeau din colț în colț:
„Ăăăăăă. E la Elena. Ea… corectează.”
Și Redactorul-șef începea să urle la biata corectoare. Care nu avea nicio vină, pentru că reportajul nici nu era scris.
Femeia se chircea. Își strânge umerii brusc, ca mimoza când o atingi cu degetul. Pleca fruntea, stingea lumina din ea, pleca pleoapele, se micșora. Îngâna șoptit: „Da! Sigur! Imediat.”
Toți o urgiseau. Absolut fără niciun motiv aparent. Șefii, redactorii, reporterii, colaboratorii, corespondenții din țară, femeia de serviciu care curăța buda de căcat și schimba „curpapierul”, secretarii de redacție.
