regina mea…
Nu-mi place să calc rufe. Mă apucă pandaliile, mă enervez, nu am răbdare și… niciodată, dar absolut niciodată, nu-mi ies hainele cum trebuie.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Dar s-o privesc pe ea, pe mama mea, îmi plăcea la nebunie! Mai ales iarna, când afară troienea zăpada și viscolul zdrăngănea cercevelele ferestrelor, de credeam că bate cineva…
În sobă ardea focul, uneori din lemn uscat de brad, și era plăcut, ca-n povești, dar, puneau și cărbune, treabă care mă scotea din minți, pentru că făcea fum în casă și puțea ca-n iad.
Mama călca țoale duminica seara. Se strângeau multe: uniforma mea școalară, a ei, de ceferistă, șorțulețul lui frate-miu, care mergea la grădiniță, fețele de pernă, cearceafurile, pantalonii tatei, batistele. El nu purta cămăși, nici să-l pici cu ceară (sau cu fludor, că tot era electrician vestit!), așa că, la capitolul ăsta, o scutea pe mama de muncă.
În casă mirosea a poplin nițel ud, curat ca un crin, și a pânză apretată. Până când se încingea fierul de călcat, modern în anii 70, mama punea la pick-up Elena Roizen. „Triști și negri rămân norii /Hai, Dunărea meaaaa…”, băga degetele în cana cu apă rece și stropea ușor cămașa azurie de la uniformă. Atingea cu arătătorul talpa ticlăzăului, să vadă dacă frige, și se punea pe călcat. Fâșfâș, fâșfâș.
O priveam fascinată, și, în același timp, nedumerită, revoltată: „Cum de avea atâta răbdare? Și de ce? Săptămână de săptămână, același lucru, pe lângă curățenie, mâncare, piață, slujbă la Gara de Nord, în trei ture, și doi copii mici. Cum de nu-i vine să plece undeva? Cum de nu se satură?”
