„Iunie 2005. Violeta Pantazescu, 18 ani și-un pic, din Lehliu Gară, intră în binemeritata vacanță după un lung an școlar. Elevă la un liceu bun din Călărași, a trecut în clasa a XII-a.
Fata se gândește cu oareșce temeri pe ce drum s-o apuce – facultate? Dacă da, care? Un an sabatic în care totuși să lucreze și apoi să-și continue studiile? Să plece în străinătate? Uite, colega ei, Roxana, așa a făcut. Lucrează pe un vas de croazieră în Grecia. Bine, se aud zvonuri urâte despre ea, cum că ar dansa despuiată prin baruri. Alții spun că s-ar fi măritat cu un moș bogat care-o întreține. Ce vorbești, bă, se prostituează, de ce ne mai ascundem atâta după deget? Lasă, că și-n liceu era văzută drept curva regimentului, azi cu unu’, mâine cu altu’… dar fetei nu-i păsa, nu băga în seamă ce se bârfea pe la spatele ei. Gura lumii doar pământul o astupă. Dacă n-ai niciun dușman, nu exiști, obișnuia să spună.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
În fine. Violeta pleacă la bunici, în Răzvani, uitând complet de povestea colegei ghinioniste. E ultima vară de libertate, după aia va trebui să ia viața-n piept. „Trăiește clipa!”, asta e deviza ei acum.
Într-o seară, cunoaște la discoteca din sat un băiat care îi place mult. Narcis, în vârstă de 17 ani. Brunet, înalt, atletic, cu mușchii proeminenți și-un zâmbet misterios. În doi timpi și trei mișcări o cucerește pe Violeta, care crede statornic în dragostea la prima vedere, suflete pereche și altele de felul acesta. Trece imediat peste faptul că el fumează ca un șarpe, are doar 8 clase, poate nici alea terminate și nicio perspectivă de viitor. În plus, toată lumea știe că e încă îndrăgostit de Mihaela, verișoara de 15 ani a Violetei, care îi dăduse cu flit din capul locului. Dar ei nici că-i pasă. Crede că-l va schimba cu dragostea ei, că-l va face s-o uite. Și să se lase de țigări. Și să-și continue studiile. Știe ea, Narcis e brânză bună în burduf de câine. Are creier bun, dar nu-l folosește, că e genul „fuck the system”. Barem de s-ar duce la muncă, meditează ea, mângâindu-i tricoul care miroase a pelin și a noi începuturi.
15 iulie. După vreo săptămână de fluturi în stomac și amor ghebos (dar platonic, pentru că în secret Violeta vrea ca și Narcis s-o iubească înainte de a și-o trage cu el), cei doi își dau întâlnire la discoteca din sat. Fata se spală, se aranjează, îmbracă o cămașă albă cu mâneci 3 sferturi la care asortează o cravată vișinie și o fustă neagră, mini. Abia îi acoperă fundul, dar ea se mândrește cu picioarele sexy, proaspăt epilate. Sigur o să-i placă gagiului, meditează ea în timp ce se fâțâie prin casă și se privește admirativ în oglinda cea mare din odaia bunicilor.
– Uite, vreau să-ți prezint pe cineva, spune Narcis, grăbit ca niciodată. El e vărul meu, Gelu. Dar lumea îi spune Pikachu.
– Aha, mă bucur, zice ea, absentă.
Mai dansează ei ce mai dansează, apoi Narcis iar vine cu ideile:
– Violeta, eu am cam obosit. Hai să mergem la văru-meu, bem o cafea, un suc, mai ne odihnim. Dup-aia ne întoarcem înapoi, dacă mai ai chef.
Fata îl privește suspicios.
– Uite, mai vine și Marcela cu frac-su’, Cornel. Bașca Gigi și Pamfil, îi cunoști, e de încredere.
(Marcela este o fată desfigurată, probabil în vreun incendiu. Sau i-o fi aruncat cineva o sticlă de acid sulfuric în ochi? Biata de ea. Fratele ei mai mic are un ușor retard. Pronunță cuvintele aiurea, nu știe să scrie și nici să citească la 17 ani. Ce-o fi asta în termeni științifici? Dislexie? Whatever. În rest e ok, dacă perseverezi un pic, te înțelegi cu el.)
– E departe unde tre’ să mergem noi?
– Nu, acolea, în Valea Seacă.
– Mbine, acceptă ea, cam cu juma’ de gură, dar fără să bănuiască nimic rău.
Cei 7 negri mititei pleacă spre casa lu’ Pikachu. Da’ lung drum, frățioare. Noroc că mi-am luat teneși, nu pantofi cu toc, că până acum eram moartă, se gândește ea, ofticată. Mai bine mă duceam acasă. Ce-o zice mamaia? Că bănănăi până noaptea târziu. Dacă mă spune lu’ tata, am pus-o. Iar îmi face morală 1 h pe ceas și nu ma mai lasă nicăieri.
Greierii se aud țârâind în iarbă. Ici, colo, câte o broască rătăcită. E și-un iaz prin împrejurimi, dar pe bezna asta îți bagi degetele-n ochi și nu vezi nimic.
Narcis sporovăiește vesel cu Pikachu. Fata n-aude ce spun, dar nici nu prea e atentă. Se tot gândește la ce-o zice mă-sa marea când o vedea că întârzie atât de mult.
Călătorului îi șade bine cu drumul, dar iată că în final cei 7 drumeți osteniți ajung la destinație. Ce casă dărăpănată, Dumnezeule mare, gândi Violeta. Cum or sta oamenii ăștia aici? Un bec chior luminează cât de cât, măcar să nu-ți frângi gâtul pe scări.
– Poftiț’, poftiț’, îi imbie Pikachu, foarte volubil.
Intră toți în odaie. Un bec nițel mai răsărit decât cel de la intrare luminează trist încăperea și acareturile: un pat cu salteaua murdară, un televizor pe o masă paradită și un cuier cu niscaiva boarfe verde-neon.
Violeta și Narcis sunt frânți de oboseală. Rezistă eroic vreo juma’ de oră pe marginea patului, apoi se tolănesc ca la ei acasă. Ceilalți stau turcește pe preșul multicolor.
– Ai ochi frumoși, zâmbește Pikachu, deosebit de curtenitor.
– Mulțumesc, răspunde ea cam peste umăr.
– Auzi, da’ tu tot timpu’ ești așa fițoasă? face el, vag enervat.
– Poftim? Nu, de ce? Îmi pare rău, dar nu cred că te-am jignit cu nimic.
– Da, da, așa s’teți toate, vă știu io. Ia zi, vrei să fii cu mine? o coti el brusc.
– Eu sunt prietena lui Narcis, îl iubesc. Și el mă iubește pe mine, zise fata, uitându-se plină de speranță spre băiatul ei.
– Lasă, lasă. Ia zi, Narcise, mi-o lași o tură pe gagică-ta? Cinci minute, nu mai mult. Uite, îți dau ochelarii ăștia dă soare la schimb. Ce zici? rânji Pikachu.
– Sunt mișto, aprobă Narcis, cântărind ochelarii exact ca un client în magazinul negustorului.
– Ce glumă e asta? face fata, simțind fiori reci pe șira spinării.
– Da’ ce-are? Nu e și el om? continuă Narcis, la fel de impasibil.
– Eh, vezi? Gata, batem palma, rânji vărul, triumfător. Treci, fă, să te fut.
Violeta își dă seama că nimeni nu mai glumește. Disperată, izbucnește în hohote de plâns și se aruncă în genunchi la picioarele lui Gelu.
– Te rog, te rog, lasă-mă în pace, bolborosește ea printre sughițuri.
Pikachu sare în picioare și face un gest ca și cum ar vrea să-și deschidă șlițul.
– Stai așa, ești în poziția perfectă. Na, fă, ia d-aicea, se hăhăiește el arătând spre prohab, în timp ce toți ceilalți tac. Hai, nu mai plânge ca proasta. Știu că nu mai ești fată mare, nu-ț’ fac două găuri, ce tot piși atâta ochii?
Fata hohotește și mai tare. Enervat, Gelu îi trage o palmă. Nu prea tare încât s-o dărâme, doar s-o amuțească. Deși înconjurată de atâția oameni, deși e cu prietenul ei, fata se simte dintr-odată singură. Mai singură decât dacă ar fi singură cuc în creierii munților sau pe o insulă pustie.
