Cum îți dai seama că nu-l mai iubești? Cum își dă seama el că nu te mai iubește? Întrebări banale, dar la care uneori nici nu ne mai gândim. Chiar! Cum?
Simplu. Simți! Așa cum simți atingerea unei flăcări. Te poate încălzi sau te poate arde. Depinde cum te miști. Și pe unde!
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Altădată, tremurai numai când îi auzeai vocea la telefon. Vorbele lui erau fluturi speriați și parfumați. Promisiunile și declarațiile lui, care păreau destul de reale, te făceau fericită. Îți treceau foamea și setea, necazurile inerente dispăreau, soarele îți arăta și el țâțele lui de zeu înflăcărat, și viața era atât de frumoasă. Când râdea el, zburau porumbeii în câmpie și albinele cântau „Nebun de alb”, melodia lui Emeric Imre.
Nu, nu erai vreo toantă, născută ieri, știai că nu va ține la nesfârșit, dar te bucurai și tu de moment, ca orice om. Trăiai cu voluptate fiecare secundă lângă el.
Îți amintești? Cum era? Inima-ți bătea: bum-bum-bang, o simțeai în urechi, în ochi, și-n limbă. Sufletul ți se deschidea, ca un nufăr de la Mila 23, numai când știai că peste o oră te vei întâlni cu el. Când vă atingeați palmele, ți se oprea respirația cinci secunde. Când te îmbrățișa, nu mai atingeai pământul și carnea ți se făcea ca piatra. El era bolnav de iubire, ardea ca un cuptor, numai la tine se gândea non-stop. Îți rostea numele cu gingășie, dar nu cel de botez, nuuu! Te alinta altfel, îți inventa un nou nume, pentru că tu erai trofeul lui, comoara lui, darul vieții, erai cea mai iubită femeie din lume! Apoi, ochii! Te priveau cu o uimire înduioșătoare, te priveau curioși și lacomi, erai a lui.
Te ducea departe de lume și stăteați așa, numai voi, și atunci aveați ce să vă vorbiți, el râdea, tu râdeai, vă iubeați, povesteați, vă măsurați buzele, palmele, tălpile și visele.
Și într-o zi… realizezi că lângă tine e un alt om. Distant. Rece. Cam străin. Cu gândurile în alte părți și sufletul uscat. Vocea e la fel, dar parcă alta. Da, da, îl mângâi tu degeaba pe ceafă când conduce, gata!, el nu mai simte vibrația ta, e ca și cum ai atinge un scaun sau o sacoșă plină cu roșii și ardei. Îți zâmbește, da, se chinuie, îți mai aruncă un „te iubesc”, așa cum azvârle pescarul amator undița, dar nu prinde decât ciubote putrezite.
Simți că nu te mai iubește și nu-l mai interesezi când, de ziua ta de naștere sau de nume, îți dă bani „ca să-ți cumperi ce vrei tu!”. Pe vremuri se ducea singur, își rupea din timp, și-ți lua ceva cu care te impresiona până la lacrimi: cerceii tăi preferați, brățări, inele, un ruj, florile tale iubite, o carte dorită, „micușenii” muierești, pe care tu le adorai, doar pentru că proveneau de la el. Știu, ai păstrat toate scoicile găsite cu el, două castane, niște pietre, o aripă de libelulă, o petală de roză, un bilet de teatru și unul de autobuz. Le ții ca pe niște relicve…
